Capra sare masa, iada sare casa

Cronică pseudo-literară

Se pare că, rugată de un jurnalist dintre cele două războaie mondiale să-i împărtășească impresiile din România după un voiaj în țara strămoșilor ei, Anna de Noailles ar fi răspuns: “Tot ce-mi amintesc este o cumplită durere de cap!”

Răspuns straniu dacă luăm în considerație că tatăl ei, George Basarab principe Brâncoveanu, nu era numai român, dar chiar și ilustrul descendent al unei familii domnitoare din Țara Românească, a cărei istorie s-a împletit cu soarta principatelor danubiene timp de sute de ani. Și totuși ea prefera să se considere elenă, după originea mamei sale, deși familia Musurus, chiar și cu o vechime atestată încă dela 1342 în Creta, nu avea nici pe departe titlurile de noblețe sau istoria unor Brâncoveni. Probabil că, în parte, celebra poetă, asimilată de Maurice Barrès cu “încarnarea Orientului”, voia să ascundă în faldurile subconștientului originea ei paternă pentru că primul ei contact fizic cu România a coincis cu decesul și funerariile tatălui ei.

* * *

Îmi aminteam deseori această anecdotă, citind cartea cu titlul “Tâche de ne pas devenir folle”* de Vanessa Schneider, editată în octombrie 2009 de editura Stock din Paris. Deși volumul poartă chiar pe copertă indicația “roman”, este vorba mai degrabă de o biografie, s-ar putea spune chiar de o autobiografie, pentru că autoarea este nepoata personajului principal al cărții.

Marthe, a cărei viață reprezintă firul principal al romanului, este descendenta unei importante familii din România secolului XIX: bunicul ei, ministrul sănătății în timpul domniei regelui Carol I, are și astăzi un bust într-unul din parcurile bucureștene. Însă spre deosebire de părinții Annei de Noailles, mama ei a făcut o “mezalianță”, căsătorindu-se cu un tânăr și talental medic, de origine extrem de modestă, întâlnit – coincidență a istoriei – în spitalul Brâncovenesc.


Coperta cartii "Tâche de ne pas devenir folle"

Părinții Marthei, născută la Paris în 1904, unde tatăl ei urma să facă o carieră strălucită de medic, neavând încă mijloacele de a se ocupa de educația ei, o lasă în grija bunicilor înstăriți dela București, timp de trei ani.

Însă pe drum, între Paris și București, în trenul care traversa Ungaria, o țigancă o arată cu degetul, strigând: “Blestemat, acest copil este blestemat!”

Oare soarta stranie care a urmărit-o pe Marthe de-a lungul vieții să fi fost pecetluită de acest farmec?

Fapt cert este că, întoarsă în Franța, Marthe devine un copil curios, singuratic, ciudat, care are o manie: scrie bilețele cu tot felul de comentarii pe care le ascunde peste tot, le depune pliate sau mototolite în buzunarele cunoscuților, în cărți sau în obiectele cele mai diverse.

Chiar din prima zi, părinții îi impun să uite tot ce învățase în România, chiar și limba, pentru a se integra cât mai bine în noua ei patrie. După aceleași criterii, tot părinții îi impun Marthei, devenită o tânără visătoare, să se mărite cu un francez dintr-o familie înstărită care să-i asigure un viitor fără griji. Numai că alegerea făcută de părinți se arată catastrofală, pentru că soțul selecționat se vădește repede a fi… homosexual! Ceea ce nu-l împiedică să-i facă doi copii, înainte de a se dezinteresa complet de soarta ei.

În continuare, viața Marthei ia forma unei serii de drame și ratări : alți cinci copii, făcuți cu diferiți amanți cu care ea speră să-și găsească fericirea sentimentală, pasiunea băuturii care o duce până la a înghiții apa de Colonie oferită de copiii ei, un accident de mașină neexplicat care-i lasă sechele dureroase până la moarte, o decadență materială și morală care frizează romanele realiste ale secolului XIX.

Și totuși, în ciuda istoriei destul de tragice ale unei familii de origine română cu dorința clar exprimată de a se integra în țara de adopție, legăturile cu România apar în mod periodic, timp de aproape un secol.

Constantin, tatăl Marthei, refuzat de armata franceză, revine în România pentru a lupta în Primul Război Mondial ca medic în armata română.

În mod straniu, tatăl autoarei, fiul mezin al Marthei, reia contactul cu un văr al mamei sale din București și decide “să viziteze și să plece cu el pe urmele originilor noastre”. Este o ocazie pentru întreaga familia de a descoperi și “aprecia” deliciile României ceaușiste!

Și mai curios este comentariul autoarei –a treia generație născută în Franța!- cu ocazia evenimentelor din România, în 1989: ”Era războiul nostru. El se petrecea în direct, pe ecranele de televiziune… La masă, nu vorbeam decât despre asta. Redevenisem români.” Autoarea, ucenic jurnalist, a alergat chiar să-și propună serviciile unui ziar franco-român cumpărat la biserica ortodoxă din Paris. Și asta se întâmpla pe când bunica, Marthe, era demult decedată!

A urmat, bineînțeles, un voiaj la București, în vara anului 1990, și reluarea legăturilor cu familia din România.
Însă în toți acești ani, aproape un secol, un obiect, un adevărat fir roșu al istoriei familiale, apare în mod periodic. Este vorba de o icoană ce, după tradiție, se transmite din mamă în fiică, urmând un ceremonial mai mult sau mai puțin sofisticat, în ziua când fata împlinește 15 ani, vârstă la care obiceiul spunea că se poate mărita. Acest obiect are o valoare simbolică, pentru că unul dintre personajele din România postdecembristă spune: “Ea n-ar fi trebuit să părăsească România. De atunci nenorocirile au lovit această familie.”

Icoana se află azi în proprietatea autoarei. Și ea va aduce, ca o ultimă piesă a unui puzzle, dezlegarea misterului acestei familii, dincolo de timp și spațiu.

Lăsăm cititorului plăcerea de a-l descoperi!

* * *

Când am închis cartea Vanessei Schneider, care se citește dintr-o suflare mulțumită stilului simplu, s-ar putea spune “jurnalistic”, al autoarei și în ciuda numeroaselor “flash-back-uri” în spațiu și în timp, am rămas cu o nedumerire: ce motivează întoarcerea periodică la origini în această familie, patru generații și un secol după plecarea din România? Este oare fascinația exotismului atât de puternică la francezi? Sau amintirea unui ipotetic blestem de acum o sută de ani? Ar fi personalitatea obsedantă a unei femei care a trait o viață neobișnuită? Sau prezența subconștientă a icoanei strămoșești? Greu de spus!

Poate că explicația se află în precedentul roman publicat de Vanessa Schneider, cu titlul “La mère de ma mère”, care analizează cu aceeași meticulozitate aventura trăită de bunica ei maternă.

O nouă lectură pasionantă în perspectivă!

Adrian Irvin Rozei, Paris, decembrie 2009

—-
*Încearcă să nu devii nebună

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *