Când eram copil, odată…

File de jurnal

București, 29/05/2016

Când aveam vreo șapte sau  opt ani, învățătorul nostru, « profesorul » Borcea, cum își spunea el pompos, ne-a dus la Herăstrău, în « Parcul de Cultură și Odihnă « I. V. Stalin ». 

Bineînțeles că, pe atunci, ni s-a spus că parcul a fost amenajat « din grija Partidului și Guvernului pentru copii, viitorul Patriei ». Puțin importă că parcul a fost amenajat în timpul domniei regelui Carol II, al cărui nume l-a și purtat timp de câțva ani. E drept că un « colț al pionierilor » a fost creat cu ocazia « Festivalului tineretului și studenților » din 1952.

La Herăstrău, timp de șapte decenii!

La Herăstrău, timp de șapte decenii!

Fapt cert este că, timp de ani de zile, am descoperit în parc numele și chipul principalilor autori sau artiști majori ai culturii universale sau românești, admirând busturile răspândite sub arborii sau pe pajiștile grădinilor. Chiar dacă printre ei se strecuraseră și câțiva falși eroi comuniști, gen Vasile Roaită.

Insă în 1953 sau 1954, « colțul copiilor » a fost o revelație pentru noi toți. Spalierele, toboganele, scrâncioburile, urșii de beton, cercurile « pe băț » pe care ne învârteai în sus și-n jos, oglinzile deformante, manejul cu lanțuri… câte ocazii de a ne amuza pe marginea lacului, la umbra « Casei Scânteii », monument proletcultist, care însă, înecat în verdele salcâmilor sau roșul trandafirilor, devenea aproape uman. 

Insă, două atracții m-au marcat mai mult decât toate celelalte. Mai întâi, « Divanul fermecat », în care ne băteam să ne așezăm cât mai aproape de centrul discului, în așa fel încât forța centrifugă a solului, care se învârtea tot mai repede, să ne azvârle cât mai târziu în saltelele ce capitonau interiorul edificiului. 

Mai apoi, « Roata cea mare » ! Desigur că ea n-avea înălțimea celei din Prater, la Viena, de care nici n-aveam habar, pe atunci.  Insă din vârful ei, puteam admira, în ritmul lent al rotirii, tot parcul, « Casa Scânteii » și, în depărtare, statuia « tătucăi Stalin », cu mâna întinsă, gata să pronunțe formula leit-motiv al soldatului sovietic : « Davai ceas ! » 

Roata de ieri...și cea de azi

Roata de ieri…și cea de azi

Ba chiar că Dorel Dorian cânta, pe atunci :

                       « Când treci de roata cea mare

                         Veselia te-ntâmpină-n prag.

                         Sunt sute de jocuri ș-oricare

                         Te îmbie spre ele cu drag… »

 Am revenit în parcul Herăstrău de nenumărate ori, timp de ani de zile.

După ce am învățat să citesc, veneam în fiecare duminică de vară, împreună cu părinții mei, ne așezam pe terasa bibliotecii de lângă ecluză și « lecturam » fiecare cartea lui, timp de câteva ore.

Așa am trecut, pe nesimțite, de la « Cutezătorii », la « Frații Jderi », de la « Complotul de la Piatra Verde »*, la « Toate pânzele sus » și de la « Roudoudou, les belles images », la « Les Rois Maudits ».

Câte ore de vis, câte momente de vitejie, în care mă vedeam deja sosind pe un cal bălțat din Béarn…pardon ! din România, în «hotelul particular» al Dlui de Trévise, unde făceam cunoștință cu ceilalți «Trois mousquetaires», nu mi-am imaginat pe terasa din parcul Herăstrău !

Cu câțiva ani înainte, făcusem cunoștință cu un fotograf al Radiodifuziunii Române, numit Ferester, dacă-mi amintesc bine. El a cerut părinților mei autorizația de a mă fotografia, pentru unul din reportajele fotografice despre « Lumea copiiilor », pe care-l realiza. Atunci, pe terasa din parc, am învățat să joc « Patru pietre », pentru necesitățile reportajului. Și fotografia luată atunci mai aleargă shi azi printr-un album prăfuit de timp !

Mai târziu, când am ajuns la vârsta când, după cum spune Brassens, « s’amuser tout seul ne suffit plus », am căutat în parc băncile ascunse în spatele unor boschete ferite de privirile trecătorilor, unde le atrăgeam pe prietenele mele ca să le povestesc ultimul capitol citit din « Forsyth Saga ». Și nu numai !

Noroc cu romanul-flluviu a lui John Galsworthy  care avea nenumărate capitole !

*   *   *

Au trecut mulți ani ! 

In 1995, am revenit în parcul Herăstrău cu fii mei care aveau vârsta la care l-am descoperit eu. 

Jocurile erau tot acolo. Mai puțin  « Divanul fermecat » și « Oglinzile deformante », vandalizate după « revoluția » din 1989. Instalațiile erau uzate… până  la os ! 

Insă m-am bucurat  să văd că fiul meu s-a oprit un sfert de oră în vârful toboganului înainte de a se hotărî dacă vrea să  coboare…pe fund sau pe scară, dând înapoi ! Și ezitând, dacă trebuie să râdă sau să plângă. Exact ca mine, patruzeci de ani mai devreme ! 

Revin în parcul Herăstrău cam de fiecare dată când trec prin București ! 

Acum nu mă mai « dau pe tobogan » !  De cele mai multe ori, iau masa într-un restaurant de pe malul lacului. Restaurant care se schimbă în funcție de combinațiile diferiților primari ai Capitalei. Am cunoscut și « La Fițe » și restaurantele pentru snobi cu prețuri nejustificate, de-a lungul Șoselei Nordului sau de lângă terenurile de tenis. 

In cele din urmă, termin tot la « Restaurantul Herăstrău » ! Unde, pe terasa de pe malul lacului, pot admira trecerea lină a vapoarelor, turnurile « Casei Presei Libere » (tot cele din ’54 !) și, uneori, focurile de artificii care se reflectează în apa liniștită. 

Pe terasa restaurantului "Herăstrău"

Pe terasa restaurantului “Herăstrău”

Și visez că, tânăr « cadet de la garde », sosesc la Paris pe calul meu bălțat ! 

                                                Adrian Irvin ROZEI

                                                București, mai 2016

*Volum de schițe pentru copii, publicat de mătușa mea sub pseudonimul Elisabeta Gălățeanu și ilustrat de Coca Crețoiu Șeinescu, în 1957.

Herastrau Complotul 001_resize 

Service après vente

Când, acum vreun an, am aflat că « roata cea mare » va fi demontată, am fost scandalizat ! Cum au îndrăznit să  desființeze roata « mea » ?

E drept că ea ajunsese într-un astfel de stadiu de decrepitudine că se oprea una-două și, deja acum douăzeci de ani, îmi era frică să nu-i văd pe fii mei rămași între cer și pământ, în vârful roții în pană! 

Am alergat deci, de cum am sosit la București, să văd care e situația actuală. Și m-am liniștit ! Nu numai că o nouă roată modernă a înlocuit-o pe cea veche, dar și câteva noi atracții pentru copii o înconjoară acum. Printre le, un manej cu « lanțuri » identic cu cel pe care l-am cunoscut în copilăria mea. Insă toate aceste instalații sunt « amenajate în conformitate cu standardele europene EN1176-1/2/3/4//5/6/7/10/11 2008 EN 1177/2008 » (sic !), ceeace m-a liniștit pe deplin !

Ce au devenit însă instalațiile din « Locul de joacă IV », ascuns printre tufișurile parcului, nu departe de roată, unde am petrecut atâtea zile de neuitat acum… mai bine de jumătate de secol ?

L-am regăsit și am constatat că și aici toboganele, scrâncioburile, spalierele… au fost înlocuite. N-au mai supraviețuit decât…urșii din beton, cam obosiți, însă tot vajnici la datorie, ca în 1954 !

Pe aceiași urși, în 1984 (soția mea), în 1997, 1998 (fii mei) și subsemnatul (2016)

Pe aceiași urși, în 1984 (soția mea), în 1997, 1998 (fii mei) și subsemnatul (2016)

Și băncile de lemn, cu scândurile scorojite de atâtea sute de ploi sau ninsori, timp de aproape un secol, care au păstrat însă șarmul lor.  Chiar dacă unele persoane cam de o vârstă cu ele făceau comentarii scandalizate privind aspectul lor. Probabil că nu se uitaseră niciodată într-o oglindă !

Herastrau Darwin 001_resize

In mod straniu, bustul lui Charles Darwin a supraviețuit ! Dar din monumentul dedicat lui Vasile Roaită n-a mai rămas decât soclul, de pe care numele marelui erou a dispărut cu desăvârșire. Cum l-am recunoscut ? După fotografia luată în 1991 !

Iată la ce servesc albumele de fotografii !

One thought on “Când eram copil, odată…

  1. Eu am o poza pe curcanul care era tot acolo, linga urs ( sau mai e ? )
    Curcanul nu era asa de lat si se putea calari mai bine.
    Cunosteam lacul pe dinafara. De la debarcaderul de la Casa Scinteii, unde reuseam sa inchiriez o barca lasind ca garantie ceasul de mina, prin debarcaderul de la Pavilionul de expozitie, Muzeul satului, insula cu trandafiri, Debarcader, zagazul care despartea lacul Herastrau de lacul Floreasca, cluburile de canotaj ( am fost un timp la”Vointa” dupa aia urma Bordei, cu roata mare din spate, undeva era restaurantul Pescarus, si iesirea din parc la Soseaua Nordului.
    In parc am fost si de bacalaureat: in seara bacalaureatului, dupa ora 21, am reusit cu un prieten si cu fetele noastre s-o tulim inainte de sfirsit, si am mers in Herastrau, unde, pe o banca nu departe de statuie, am deschis ce a adus el: procurate de tatal lui care lucra la Centrocoop, doua doze de aluminiu cu bere. A fost o sarbatoare !!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *