Cancion arrabalena…/ Clavada en mi pecho…*

Roma, 7 mai 2003

 

Fernando  Arrabal  este  un  adevărat  monument  al literaturii  contemporane. Piesele  lui au  fost  prezentate pe  toate  meridianele  lumii, fiind  unul  dintre  cei  mai  jucaţi  autori  de azi. Tot  atât de  numeroase  sunt  activităţile  sale ca dramaturg,  scriitor,  poet  şi  cineast ; premiile  internaţionale  care  i-au  fost  decernate  de-a  lungul  anilor,  ca  şi  traducerile operelor  sale,  sunt  nenumărate. În plus, Arrabal  este  cunoscut  pentru  dragostea  pe  care  o  poartă  şahului,  regele jocurilor  de  inteligenţă, despre  care  vorbeşte  cu  orişice  ocazie. 

Pentru  Fernando  Arrabal  noi,  cei  care  venim  de  dincolo  de  ceeace  se  chema  cândva  « Cortina  de  fier »,  avem  o  admiraţie  şi  un  respect  deosebit,  pentru  că,  timp  de  ani  de  zile, atunci  când  era  la  modă  printre  intelectualii  occidentali  să  premărească sau  cel  putin  să  privească  cu  îngăduinţă « realizările  regimului  socialist »  din  ţările  de  Est,  el  a  combătut  fără  răgaz  această gigantică impostură  a  secolului  XX. 

Prezenţa  anunţată  a  lui  Fernando  Arrabal  era  deci  un  motiv  suplimentar  pentru  a  fi  încântat  de  invitaţia  prietenului  meu Serge  Assier  pentru  a  asista  la  dezbaterile  colocviului  organizat  de  « Universitatea  de  studii  Roma Tre », departamentul  de Literatură  Comparată,  care  a  avut  loc între  5  şi  7  mai. 

Titlul  colocviului  fiind « Bianco  e  nero,  nero  su  bianco », « Între  fotografie  şi  scriere », scopul  dezbaterilor  era să  pună  în  lumină  relaţiile  între  fotografie  şi  literatură. Cu  această  ocazie,  în  marginea  dezbaterilor,  erau  prezentate  trei  expoziţii  de  fotografii  în   raport  imediat  cu  tema colocviului.

Însă  pivotul  central  al  programului  era  în  realitate  opera  lui  Serge  Assier.  Pentru  că,  în  scopul  de  a  susţine  expoziţia  de  fotografii prezentată  de  Serge  şi  intitulată « Avec  vue  sur  l’Olympe »,  două  personalităţi  intelectuale  de talie  mondială  s’au  deplasat  la  Roma  şi  au  luat  cuvântul  în  cadrul  lucrărilor  congresului. Era  vorba  de  Michel Butor, binecunoscut  romancier, filozof  şi  eseist  francez,  şi  de  Fernando  Arrabal  despre  care  vorbeam  mai  sus. 

Întâmplarea  a  făcut  să  am  ocazia de a  discuta  cu  Arrabal  în « tête-à-tête », oportunitate  rară având  în  vedere  mulţimea  celor  ce-l  înconjoară  în astfel  de  împrejurări.

La  sfârşitul  dezbaterilor,  Arrabal,  care  a scăpat  de  sub  supravegherea  zecilor  de  « intelectuali  de clasă »  ce  aleargă  pentru  a  obţine  un  interviu,  o  dedicaţie  sau  o  introducere,  se  afla  pierdut  în  mijlocul  unui  fluviu  de  maşini  care  alergau  de-a  lungul  şoselei mărginind  intrarea  în  Universitatea  Roma Tre,  în  căutarea  disperată  a  unui  taxi. 

De  data  asta  am  fost  probabil  desemnat  de  Providenţă  pentru  a  interveni.  Şi  nu  am  regretat ! 

E drept  că  Fernando  Arrabal  avea  puţine  şanse  de  a  obţine  un  taxi  în  ambianţa  de  rechini  care  domneşte  în  astfel  de  condiţii !

Mai  întâi,  pentru  că  Arrabal   era  îmbrăcat,  în  acea  zi,  în  negru, însă  având  la  gât  un  fel  de  lavalieră  dungată  galben  şi  negru,  iar  în  picioare  nişte  pantofi  de  sport,  tot  dungaţi, însă  alb-negru ! Probabil  ca  să  amintească  titlul  colocviului ! 

Un  personaj  original, însă  extrem  de  ataşant.  Fiindcă  nu  numai  că,  dacă’l  rogi  să’ţi  răspundă  la  o  întrebare,  el îţi  replică  imediat : « Două ! »,  ba  chiar,  la  cererea  fotografilor  de  a  se  lăsa  imortalizat, el  ia poze  originale,  un adevărat  balet.

Motivul  principal  al  deplasării  eminentului  dramaturg  la Roma  era  deci de  a  susţine  opera  lui  Serge  Assier,  cu  care  a  colaborat  scriind  prefaţa  expoziţiei « Les  coulisses  de  Venise », prezentată  anul  trecut  la  Veneţia  în  cadrul  prestigios al  Centrului  Cultural  român. Insă  în  mod  oficial,  participarea  lui  Fernando  Arrabal  a  luat  forma  unei  conferinţe  cu  titlul  original: « Panique, photos et pataphysique » 

Nicio  îndoialà : Fernando  Arrabal  este  un  conferenţiar  născut !

Fără  nicio  notă,  fără  niciun  plan  aparent,  uneori  aşteptând  să  fie  rugat  ca  să  continue, printr’o  dizertaţie  care « coule  de  source »,  el  reuşeşte  să  captiveze  un  auditoriu  de  toate  vârstele  şi  toate  formaţiile, chiar  şi  când  vorbeşte  în  limba  franceză în  faţa  unor  ascultători,  în principiu, italofoni. 

Discursul  a urmat o  paralelă  între  evoluţia  jocului  de  şah  şi  a  fotografiei,  începând  din  vremea  lui  Hristos  şi  până  azi !  Pentru  că  Arrabal  ne explică,  în  modul  cel  mai  convingător, că  prima « fotografă »  din  istoria  omenirii  a  fost  Veronica,  cea  care  a  obţinut  imaginea  lui  Hristos pe  o  năframă !

Bineînţeles  că  demonstraţia  lui  Arrabal  este  prea  originală  şi  interesantă pentru  a fi  descrisă  aici  în  numai câteva  cuvinte.

Ea  va  fi  cu  siguranţă  publicată  într’o versiune  bilingvă franco/italiană  în  analele  colocviului  care  vor  fi  editate  în  curând. 

Însă  eu  eram  mai  degrabă  obsedat  de  o  întrebare  pe  care  doream  să i-o  pun  şi  care  era : « Cum  se  explică  poziţia  atât  de  virulentă  împotriva  regimurilor  de  stânga,  la  o  persoană  care  a avut  atât  de  suferit  dela  un  regim  de  dreapta ? » 

Cu  câteva  minute  mai  înainte,  Arrabal  avusese  ocazia  să-mi  amintească,  şi  să-şi reamintească,  de  sejurul  său  în  închisorile  franchiste,  pe  când  traversam  împreună  culoarele  Universităţii  Roma  Tre. Superb  compliment  la  adresa  arhitecţilor  locului !

Pe  urmă  mi-a  precizat  că  în  lupta  sa  împotriva  comunismului,  acum treizeci  de  ani,  era foarte  motivat  fiind  aproape singur  printre  intelectualii  epocii. Ceea ce  i-a readus  în  memorie  o  anecdotă. 

La  un  moment  dat,  Arrabal  a  iniţiat,  împreună  cu  Eugène  Ionesco,  o  campanie mondială pentru  a-l salva pe  binecunoscutul  poet  cuban  Valladares  din  închisorile  castriste.  Pe  când  discutau  despre  modul  de  a  găsi  resursele  necesare  unei  distribuţii  internaţionale  a  manifestului  redactat,  Ionesco  a  spus : « Ştii  ce ?  Pentru  tot  ce  facem  pentru  ei,  C.I.A.  ar  putea  să  ne  plătească  cel  putin  timbrele ! »

Una  dintre  amintirile  cele  mai  frumoase  pe  care  Fernando  Arrabal  o  are  în  legătură  cu  România,  este punerea  în  scenă,  la Teatrul  Odeon  din  Bucureşti,  a  piesei  sale « Cătuşele  de  flori ». Regizorul  român  a  transpus  acţiunea,  care  se  petrecea în  piesa  lui  Arrabal  în puşcăriile  franchiste,  în  lumea  carcerală  comunistă.

Spectatorii,  intrând  în  teatru  prin  subsolul  edificiului,  care  reconstituia  închisorile  Securităţii, erau  mişcaţi  până  la  lacrimi. 

Tot  în  România,  Arrabal  a  asistat  la  un  spectacol  cu  una  din  piesele  sale,  la  Ploieşti.

La  Bucureşti,  Arrabal  a  fost  impresionat  de  dinamismul  creator  al  tinerilor  artişti. Şi  mi-a  comentat  cu  umor  că  a  cunoscut  un  grup  care  în  puţină  vreme  a  trecut  de  la  un  spectacol  « erotic »,  la  unul  « monarhist » ! 

Tot  în  România, Arrabal  a  propus  autorităţilor  realizarea  unui  happenning  politico-cultural. Şapte  elicoptere,  purtând  fiecare  numele  unui  artist de  notorietate  mondială, originar din  România,  precum  Tzara, Ionesco, Brassaï etc. urmau  să  împroaşte  din  zbor « Casa  poporului »  cu  cerneală  neagră !

Mă  întreb  de  ce  acest  proiect  nu  s’a  realizat ! 

În  orişice  caz,  Arrabal  mi-a  confirmat  că  este  gata  să  se ducă  din nou  la  Bucureşti  pentru  a  susţine  un  proiect  cultural  de  calitate. 

Adrian Irvin ROZEI, Roma, mai 2003

*  « Cântec  de  cartier …

Ţintuit  în  pieptul  meu …»

– sunt  două  versuri  extrase dintr’un celebru tangou  de  Carlos Gardel

 

Service après vente

Boulogne, aprilie 2017

Regăsesc, oarecum din întâmplare, acest text publicat, la vremea lui, în diferite reviste româneşti din lume care azi au dispărut. (Danemarca, Australia…)

De asemenea, Michel Butor nu mai este printre noi.

Mi se pare însă că această mărturie, a unui personaj european de prim plan, rămâne de actualitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *