Ca sarea în bucate…

File de jurnal (estice)
Wieliczka, 4 octombrie 2002

Una dintre vizitele cele mai originale propuse turistului în voiaj la Cracovia, este cea a minei de sare de la Wieliczka. Chiar dacă nu este singura mină de sare de mari proporţii care poate fi vizitată în lume (cea de la Zipaquira, de lângă Bogota, în Columbia, are săli tot atât de impresionante), mina de la Wieliczka prezintă avantajul, în plus de latura artistică, de a avea o istorie seculară. Poate şi de aceea UNESCO a înscris-o, încă din 1978, pe lista Patrimoniului Mondial al Culturii şi Naturii.

Deşi sarea, sau cel putin saramura, a fost extrasă din pământ în această zonă încă din neolitic, adevărata exploatare industrială a început doar în secolul XIII.

Legenda spune că Sfânta Kinga, fiica regelui Bela IV al Ungariei, s-a căsătorit cu Boleslav cel Cast şi a primit ca zestre o mină de sare în Maramureş. Înainte de a pleca pentru a-şi întâlni viitorul soţ, ea a aruncat inelul de logodnă în puţul minei de sare. Pe drumul înspre Cracovia, prinţesa s’a oprit la Wieliczka, unde a cerut să se sape un puţ. În locul apei, a ieşit la iveală un bloc de sare, în care era încrustat inelul de logodnă. De atunci, Sfânta Kinga a devenit patroana minerilor de sare din regiune.


Capela dedicata Sf. Kinga

Probabil că adevăratul ei merit constă, însă, în organizarea exploatării metodice a sării şi înfiinţarea monopolului regal, care asigura, în acelaşi timp, o sursă de venituri sigure regelui şi o activitate permanentă localnicilor.

Fapt cert este că această activitate continuă de şapte secole, iar localitatea a devenit, nu numai un obiectiv industrial, dar chiar şi unul turistic. Pentru că mina, care se desfăşoară pe nouă etaje, din care primul se găseşte la 64 metri sub nivelul solului, are o adâncime de 327 metri şi cuprinde galerii ce totalizează cca. 250 km.

Bineînţeles că această muncă în subteran era extrem de periculoasă. În secolul XVI, aproape 10% din mineri suferiseră un accident. De aceea, încă din 1363, a fost deschis la Wielicza un spital cu numele „Sfântul Duh”. Astăzi, datorită aerului sărat şi sec, s’a creat în profunzimea minei un spital pentru cei care suferă de astmă sau alte boli respiratorii.

În 1697, una din capelele instalate de mineri în fundul salinei a luat foc şi, de atunci, a fost interzis orişice obiect de decoraţie inflamabil. Drept care a luat naştere o artă statuară „sui generis”: toate statuile au fost sculptate chiar de mineri în masivul de sare. În special capela Sfintei Kniga, care se găseşte la 101 metri sub nivelul solului, este o capodoperă de artă naivă şi autodidactă.

Activitatea minieră de la Wieliczka a generat taxe importante pentru tezaurul regal polonez. Se consideră că sub regii Piast şi Iagelo, veniturile provenite din vânzarea sării reprezentau aproape o treime din resursele statului. Încă din mijlocul secolului XIV, Cazimir cel Mare a definit legile şi a oficializat drepturile minerilor, care extrăgeau aşa numitul „aur gri”.

Între timp, minerii căutau noi direcţii de exploatare, aşa că astăzi se calculează că au existat de-a lungul timpului, mai bine de 2000 de şantiere de extragere a sării. Cele mai vechi planuri ale ocnei din Wieliczka datează din 1638 şi au fost executate de Marcin German, iar cele datate 1645 au fost decorate cu gravuri de către Wilhelm Hondius.


Coborarea in mina de sare dela Wieliczka

Tot în salinele de la Wieliczka s-au creat foarte devreme primele corporaţii şi sindicate care apărau interesele minerilor. Conflictele însă nu lipseau. Cea mai celebră revoltă a minerilor a avut loc în 1690 şi s-a soldat cu intervenţia armatei, urmată de un proces terminat prin condamnări la moarte şi pedepse cu biciuire.

Muncitorii din Wieliczka, cunoscuţi în toată Europa pentru înaltul lor profesionalism, au fost şi primii care au organizat un fond de grevă, cu mai bine de o sută de ani înaintea fenomenelor asemănătoare din alte ţări europene.

Merită să amintim două anecdote legate de istoria acestui loc excepţional.

Mai întâi, faptul că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii, care ocupaseră Polonia, au instalat în mină o fabrică de construcţie a avioanelor, siguri fiind că în acest loc niciun bombardament aliat nu-i va putea atinge.

Mai apoi, în ultimii ani, organizarea concertelor într-una din sălile „de bal” din subteran şi, în special, cel dat cu ocazia vizitei preşedintelui Statelor Unite, George Bush.

* * *

În 1774, când Imperiul Habsburgic a ocupat Bucovina, sudul Poloniei de astăzi, şi în special regiunea din jurul Cracoviei, era deja sub controlul autorităţii reprezentată de vulturul bicefal.

Localitatea Cacica nu există însă decât de la sfârsitul secolului XVIII, aşezată fiind pe valea pârâului cu acelaşi nume, la limita hotarelor satului Pârteşti, care a aparţinut până în 1785 Mânăstirii Humor.

Însă exploatarea unor slatine în această zonă (slatina Runc, slatina Dulcea, slatina Cacica etc) sunt atestate de documente existente încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Mânăstirea Humor, proprietara satului Pârteşti încă din 1445, a fondat în locul numit „Călugăriţa” un metoh a cărui sarcină era să supravegheze exploatarea saramurii, care, fiind monopolul mânăstirii, reprezenta o sursă de venituri importante.

Saramura, transpotrată în butoaie, cu care, trase de boi, era trimisă până la Suceava sau Cernăuţi; se vorbea de asa zisul „drum al slatinei”, care confirma importanţa acestei activităţi.

Începând din anul 1774, pe hărţile întocmite de autorităţile austriece, apare denumirea satului Kasiksa, apoi Kaczica sau Tkacsika, care avea mai puţin de douăzeci de case, din care probabil că o parte nu erau ocupate decât în perioada verii, când animalele erau aduse aici la păşune.

Însă, foarte repede, autorităţile austriece organizează cercetări geologice în regiune şi decid începerea exploatării sării la Cacica şi la Solca.

Pentru exploatarea acestei bogăţii locale, Austriecii au adus şi colonizat masiv muncitori din zona Cracoviei, care aveau experienţa lucrului în mina de sare de la Wieliczka. În acelaşi timp, au sosit şi muncitori slovaci, ucrainieni, germani, maghiari, evrei, ba chiar şi români din Ardeal, atraşi cu toţii de posibilitatea de a-şi câştiga viaţa în cadrul unei activităţi în dezvoltare.

Aşa se face că, pâna şi astăzi, convieţuiesc la Cacica populaţii de diferite origini şi religii, fiecare cu lăcaşul ei de cult.

Biserica romano-catolică, închinată Fecioarei, construită în stil neo-gotic, a fost sfinţită pe 16 octombrie 1904, în prezenţa arhiepiscopilor veniţi din Polonia, Italia şi de la Cernăuţi. Deasupra intrării, se poate citi inscripţia în limba polonă: „O, Marie, zămislită fără păcat, roagă-te pentru noi!” Se pare că prima biserică romano-catolică din sat, construită în 1810, avea şi altare pentru celelalte confesiuni.

La Cacica se mai găseşte şi o biserică ortodoxă, cu hramul „Sfântul Ioan dela Suceava”, construită în perioada 1892-1896 şi o biserică greco-catolică, dedicată Sfintei Maria, în stil bizantin, proiectată de doi localnici ucrainieni, Luca şi Dumitru Navroşhi, în 1865.


Cacica biserica: Biserica din mina dela Cacica

Data de 15 august (Adormirea Maicii Domnului) este extrem de importantă la Cacica, pentru că ea marchează singurul pelerinaj catolic din Moldova. Tot atunci se tine şi bâlciul tradiţional din fiecare an.

Cacica se mândreşte şi cu şcoala, construită în 1816, ca şi cu troiţele şi monumentele religioase corespunzând diferitelor culte. Nu întâmplător, în secolul XIX, Cacica era poreclită „Mica Austrie”! Cât despre salină, care mai funcţionează şi astăzi, fără a avea însă dimensiunile celei din Wieliczka, ea cuprinde de asemeni o „sală de bal”, o capelă ortodoxă şi una catolică, o „grotă a piticilor”, precum şi un impresionant lac subteran de… saramură.

Între diferitele obiective turistice care pot fi vizitate în ocnă, se găseste şi capela „Sfânta Varvara”, săpată manual de mineri, în 1904, la o adâncime de 27 metri. Iluminarea ei se făcea, la origine, cu lămpile minerilor, agăţate într’un policandru executat din plăcuţe şlefuite de sare.


Icoana Sf. Varvara, patroana minerilor, este instalata in peretele de sare al minei dela Cacica

În 1991, cu ocazia aniversării bicentenarului fondării salinei, a fost inaugurată o instalaţie modernă de preparare a sării.

Astăzi, Cacica este inima unei comune de mai bine de 4000 locuitori, pentru că ea a înglobat şi câteva sate vecine, locuite în majoritate de polonezi, slovaci şi ucrainieni, veniţi în regiune după 1836.

Aşa că se poate spune că satul Cacica este, mai mult ca oricând, o „Mică Austrie”. Numai că în „Marea Austrie” de după 1918, toate aceste minorităţi au dispărut în cea mai mare parte!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *