Brewing on the spot

Poster  de  prezentare  al  braseriei 'Gambrinus' din NapoliLegendaspune cã Gambrinus, regele berii, s-ar fi nãscut în Flandra si cã în tinerete era un simplu mecanic dintr-un atelier de suflat sticla. Îndrãgostit fiind de Flandrine, fata patronului sãu, Gambrinus i-a mãrturisit dorul lui, dar acesta i-a refuzat mâna, pentru cã nu era nici bogat, nici nobil, nici chiar sticlar din tatã în fiu. Atunci Gambrinus decide sã-si curme zilele. Însã diavolul, care îl urmãrea de mult a intervenit propunându-i un pact: sufletul sãu în schimbul averilor celor mai mari timp de 30 ani.

Gambrinus acceptã si începe sã câstige la orice joc de noroc îsi încerca sansa. Devenit bogat, el ceru din nou mâna Flandrinei, care îl refuzã iar, pentru cã nu era nobil. Gambrinus chemã atunci diavolul si se plânse cã a fost înselat. Diavolul îi propuse un nou târg si îl duse si-i arãtã un câmp însãmântat si douã constructii vecine.

“Aici ai un teren pe care creste maltul si alãturi o braserie. Te voi învãta sã fabrici ‘vinul de Flandra’, care se numeste ‘bere’si multumitã lui o vei uita pe Flandrina. Îti dau si un instrument muzical caruia nimeni nu-i poate rezista: carillon-ul, care te va ajuta sã te rãzbuni pe toti cei care si-au bãtut joc de tine “.

Gambrinus preparã berea si se duse în sat sã o ofere localnicilor. La început sãtenii au gãsit cã berea era amarã, însã dupã ce Gambrinus s-a apucat sã cânte din carillon s-au încins atât de tare, dansând, cã au început sã-l implore sã le dea tot mai mult de bãut. Succesul bãuturii inventate de Gambrinus depãsi imediat limitele satului, ale regiunii si chiar frontierele tãrii si peste tot unde se bea bere, se cânta din carillon. Regele Flandrei, ca sã-l recompenseze pe Gambrinus, îl înãltã la rang de Duce, Conte si Senior Domn, însã el prefera mai degrabã sã fie numit, asa cum îi spuneau sãtenii lui, “Regele berii”.

Însãsi Flandrina, interesatã acum de titlurile si averea lui Gambrinus veni, în fine, sã-l vadã. Însã acesta un pic cam cherchelit, nici n-o recunoscu si îi oferi o halbã de bere. Atunci Flandrina întelese cã, în fine, Gambrinus o uitase.

Când dupã 30 de ani, la scadentã, diavolul veni sã-i ia sufletul, Gambrinus se puse sã cânte din carillon, pânã ce necuratul, mort de oboseala jocului, îl dezlegã de contract, ca sã se poatã odihni. Gambrinus trãi fericit încã 100 de ani în mijlocul supusilor sãi si când în sfârsit moartea îl ajunse, fu înmormântat într-un butoi cu bere. De aceea mormântul lui nu a putut fi gãsit nicãieri.


***

Când s-a întâmplat aceastã istorie? Nimeni nu stie cu sigurantã. Însã Gambrinus este mentionat pentru prima datã într-un manuscris anonim flamand din 1526, în care se vorbeste de acest personaj care ar fi trãit în Flandra si Brabant, pe vremea lui Carol cel Mare si cã avea obiceiul de a anunta începutul sedintelor de sfat lovind într-o imensã halbã, plinã cu bere.

Dupã alti istorici, precum Dr. Caemans, membru al comisiei de Istorie al Belgiei,

“Gambrinus este metateza lui Jean Primus, numele unui duce de Brabant, de origine burghinionã, nãscut în 1251 si omorât în 1295 într-un turnir la Bar. El iubea armele si în realitate nu s-a ocupat niciodatã de bere”.

Fiind foarte popular printre producãtorii de bere din Bruxelles, efigia lui a fost afisatã în sala de sedinte a breslei, ceea ce cu timpul i-a creat faima de bãutor de bere si numele de Jean Primus Gambrinus.

Altã variantã povesteste cã acest Jean Primus, mare amator de bere si turniruri, la banchetul ce a urmat victoriei de la Wocringen, dorind sã se adreseze oamenilor lui, a trebuit sã se urce pe 3 butoaie de bere cu o halbã în mânã si sã strige pentru a acoperi vacarmul râsetelor si convorbirilor bãutorilor. Aclamatiile mesenilor care scandau “Jean Primus”, ar fi deformat aceste cuvinte în “Gambrinus”. Mort într-un turnir, datoritã halbelor bãute înainte de luptã, Jean Primus a fost considerat ca “martir al berii”si a devenit patronul breslei braseriei.

În orice caz, oricare ar fi originea numelui “Gambrinus”, ea se întâlneste în nenumãrate locuri din lume, uneori scrisã “Cambrinus”, ortografie consideratã însã de specialisti ca o eroare datoratã unor transcriptii gresite din Evul Mediu sau din perioada Renasterii.

Legenda lui Gambrinus a trecut chiar si oceanul. În Florida, de exemplu, la Miami, un restaurant la modã unde berea pe care o bei este fabricatã chiar în fata ta într-o instalatie ultra modernã asezatã în spatele unor geamuri panoramice, are ca devizã “Where Fun is Always Brewing on the Spot”*. Tot aici, poti citi pe lista mâncãrurilor si bãuturilor oferite, legenda sosirii lui “Don Gambrinus”în Lumea Nouã.

Astfel poti afla cã Regele flamand al berii, împreunã cu tovarãsii lui, în drum spre Italia, unde sperau sã deguste o execelentã pizza, a fost deviat de o furtunã înspãimântãtoare înspre coastele Americii Centrale. Astfel au ajuns la Cancun, pe 5 mai si au descoperit cã bucãtãria localã se potriveste mai bine ca oricare alta cu gustul berii, asa cã localnicii i-au considerat imediat ca fiind adevãrati zei. De aceea data de “5 mai”este sãrbãtoritã peste tot în Mexic, cu care ocazie curg fluvii de bere în toatã tara. Inutil sã precizãm cã restaurantul în cauzã este mexican si a fost inaugurat pe “Cinco de Mayo”.

Din aceastã povestire am aflat cã Gambrinus era mare amator de pizza! Probabil cã asa se explicã faptul cã cel mai faimos si renumit local istoric napolitan decorat cu picturi executate de diferiti artisti din Italia, carte se gãseste în orasul de la poalele Vezuviului, se numeste “Gambrinus”. Numai cã aici, traditia localã o impune, Gambrinus nu mai este o braserie în stilul trditional flamand, ci o cafenea, muzicalã si literarã. Localul unde se gãseste aici cafeneaua Gambrinus are o lungã istorie, artisticã si politicã.

În 1809, cu ocazia creerii pietei din fata Palatului Regal, în epoca regelui Murat, s-a decis constructia unui edificiu impunãtor care urma sã continã diferite ministere si administratii oficiale. Cu timpul parterul edificiului a fost dedicat partial activitãtilor comerciale. Asa s-a instalat “Il Gran Caffe”, devenit în 1890 “Gran Caffe Gambrinus”.

Acest local urma sã marcheze o piatrã fundamentalã în istoria orasului. De fapt spiritul “cafenelei “exista în Napoli încã din anii 1700, pentru cã nenumãrate alte localuri celebre, precum Diodati, Fortuna, S. Apostoli, Caffe dei Tribunali (locul de întâlnire al avocatilor), Caffe Vacca, Cafee d’Italia etc. s-au înmultit de-a lungul secolelor XVIII si XIX.

Însã “Caffe Gambrinus”va juca un rol important, poate datoritã amplasãrii sale, în coltul strãzii Chiaia, între orasul nou si cel vechi, între lumea artisticã si cea a industriei. Tot aici se întâlneau nenumãrate personalitãti politice locale renumite, cum erau Crispi, Nicotera, Bonchi sau elita napolitanã reprezentatã de Colonna, Pignatelli, Salacar, etc.

Colt din braseria 'Gambrinus' la Napoli Drintre artistii si poetii orasului, mare parte erau clienti obisnuiti ai locului, între care Di Giacomo, Bovio, Nichetti si altii. Însã personajul cel mai celebru care a marcat acest local a fost Gabrielle D ‘Anunnzio. Se spune cã pe una din mesele cafenelei, el ar fi scris textul unei cantonete napolitane numitã “A Vuccella”. Tot aici a compus muzica câtorva cantonete, Paolo Tosti, creatorul neuitatului cântec “Marrrechiare”.

Du-te-vino-ul cotidian în localul cafenelei “Gambrinus”era atât de important încât locuitorii orasului îl numeau “Caffe delle sette porte”. Însã în 1885, cafeneaua a închis cele sapte porti. Însà dupã cinci ani, “Gambrinus”s-a redeschis nu numai cu splendoarea regãsitã de altãdatã, dar si cu o nouã tinerete. Atunci a fost executatã decoratia interioarã care mai existã si astãzi, creind ambianta tipicã “in de siecle”, ce face reputatia locului. Mariano Vacca, proprietarul cafenelei vecine, “Caffe d’Europa “, cunoscut pentru calitatea relatiilor pe care le avea în lumea artisticã, a închiriat localul “Gambrinus”si a încredintat decoratia interioarã arhitectului Antonio Curre. Acesta, laureat în Arhitecturã si Decoratie, al Universitãtii Regale din Napoli si profesor onorar la Institutul de Belle Arte, a realizat în cetatea vezuvianã numeroase restaurãri si decoratii interioare. Printre ele, cea a fatadei Domului, a bisericii San Giovanni a Mare, dar mai ales, “Galeria Umberto I”, inauguratã în 1892 si consideratã ca opera cea mai reprezentativã din oras, atât pentru burghezia napolitanã, cât si pentru arhitectura erei industriale.

Ideea urmãritã de Currie a fost o “întâlnire între functional si estetic, luând ca prototip turnul Eiffel din Paris…”. Decoratia de la “Caffe Gambrinus”, adevãrat monument reprezentativ al modernismului italian a fãcut posibilã, prin spatiile acordate tablourilor “di genere”, crearea unei adevãrate galerii, care ilustreazã gustul celei de a doua generatii ale curentului “rerist”ce a dominat în secolul XIX pictura napolitanã. Panourile de circa 3 metri înãltime, reprezintã tot atât de bine “contadine”îmbrãcate în costume tipice regionale, “vedutte”din zona Napoli, sau personaje tipice ale vietii cotidiene din golful sau din insulele vecine.

Pictorii reprezentati, D’Agostino, De Sanctis, Volpe si atâtia altii, au fãcut din “Grand Caffe Gambrinus”un adevãrat “Salon de Artã Napolitanã”, continuat în zilele noastre prin prezentarea unor artisti contemporani sau prin concerte de muzicã vienezã sau italianã. De-a lungul secolului XX gloria cafenelei “Gambrinus”urma sã pãleascã încet-încet, pânã când, pe 5 august 1938, din ordinul prefectului Giovanni Battista Maculi, localul va fi redus la o minusculã încãpere. Motivul oficial era cã acest stabiliment devenise un centru de întrunire al miscãrii antifasciste, însã un scriitor din oras afirma cã adevãrata cauzã venea de la sotia prefectului, Maraialli, cãreia, orchestra cafenelei îi deranja somnul searã de searã!

Dupã numai cinci luni, totalitatea cafenelei urma sã fie închiriatã unei bãnci si unei întreprinderi comerciale. Au trebuit sã treacã mai bine de 50 de ani, pânã când, în 1989, Michele Sergio, tatãl fratilor Sergio, actualii proprietari ai cafenelei “Gambrinus”, obtine clasarea localului de cãtre Ministerul Bunurilor Culturale, având în vedere istoria loculului si prezenta numeroaselor opere de artã.

Victoria finalã a fost marcatã de ceremonia care a avut loc pe 9 decembrie 2000, cu ocazia înmânãrii cheilor corespunzãtoare ultimilor 200mp din suprafata anticului local, care mai erau încà ocupati de birourile Bãncii di Napoli.

Astãzi, saloanele si terasa de la “Caffe Gambrinus” au redevenit punctul de întâlnire al societãtii napoletane de la “7 la 77 de ani”si orisice personalitate nationalã sau strãinã care trece prin oras, nu uitã sã se opreascã mãcar câteva minute în acest loc, timpul necesar pentru a bea o bere sau … o cafea!

“Caffe Gambrinus” de la Napoli, astãzi membru eminent al retelei “Locali storici d’Italia” este tot atât de renumit ca “Giubbe Rose” la Florenta sau “Caffe Greco” la Roma.

***

Cam în aceeasi perioadã cu deschiderea cafenelei “Gambrinus” din Napoli, o berãrie cu acelasi nume exista si la Bucuresti. Berãria “Gambrinus” de pe strada Câmpineanu nr. 4, inaugutâratã în 1901 de Caragiale, nu era primul local de acest tip care apartinuse binecunoscutului scriitor si publicist. Încã în 1893 s-a deschis în strada Gabroveni “Berãria Mihalcea si Caragiale”, unde autorul “Nãpastei”se asociase cu un consilier comunal care avea experienta acestui tip de negot. Era o primã loviturã de tun în lumea oamenilor de litere bucuresteni.

Anton Balcalbasa profitã pentru a publica în “Adevãrul literar” din 15 septembrie 1893, un articol necrologic care se referea la “moartea literarã” a umoristului si care se încheie cu informatia directã: “Astã searã se deschide în strada Gabroveni: Berãria Mihalcea si Caragiale.”

În 1894, Caragiale a deschis, de data asta singur, “Berãria BENE BIBENDI” pe strada Selari, devenitã repede locul de întâlnire al artistilor si oamenilor de litere din Capitalã. Iatã cum îsi aminteste actorul Iancu Brezeanu de acest loc:

“La Bene Bibendi au venit putini la început; în afarà de mine mai veneau Delavrancea, Vlahutã, Cosbuc s.a. Cât timp nu au aflat cã patronul pãsuieste celor cu îndeletniciri aparte, berãria a mers bine. Pe urmã când lavalierele au ajuns în strada Selari, Caragiale n’a avut încotro si a ascultat de vântul cãldut al sufletului sãu melodiu…multi dintre acesti datornici nu si-au mai achitat datoriile… Când venea noaptea si bunul nostru prieten, berarul, trãgea obloanele, rãmâneam câtiva apropiati la taclale, risipindu-ne amintirile în damful meiului, ca apoi spre ziuã s’o pornim spre piatã, unde Oale tiganul învârtea pe fãcãletul arcusului mãmãliga sârbelor.”

Dupã o scurtã participare, în 1895, la conducerea restaurantului gãrii Buzãu, Caragiale lichideazã în 1901 “Berãria Cooperativã” si inaugureazã, peste drum de Teatrul National, un local cu numele “Berãria Gambrinus”. Este singurul dintre localurile conduse de Caragiale care nu a avut o viatã efemerã si ale cãrui urme au rãmas în peisajul bucurestean timp de o sutã de ani.

De fapt productia si consumul berii erau activitãti mult mai vechi pe teritoriul Tãrilor Române, unde, deja Paul din Alep mentioneazã consumul acestei bãuturi la curtea lui Vasile Lupu, în secolul XVII.

Adevãrata productie de masã a berii, a început, se pare, numai la începutul secolului XIX, când Johann de Gotha a inaugurat, în 1809, la marginea Bucurestilor, o fabricã de bere, distrusã de flãcãri în timpul revolutiei de la 1821. Începând cu a doua jumãtate a secolului XIX, aparitia câtorva fabrici de bere se traduce prin inaugurarea a numeroase berãrii, dintre care, unele au avut numai o viatã efemerã.

Foarte repede, berãria devine o “institutie” si mai ales un punct de întâlnire important al ziaristilor, politicienilor sau oanâmenilor de teatru. Asa s-a creat si un limbaj specific, cum era de exemplu denumirea mãsurilor de vânzare a bãuturii. Celebrul “tap” îsi trage numele de la renumitul berar german Bock (tap pe nemteste) comercializat pentru prima datã în Bucuresti la berãria “Cãpitanului”, lângã statuia lui Gh. Lazãr. “Halba”, mãsura comunã pânã atunci în vânzarea berii, îsi trage numele din nemtescul “halbes liter” adicã jumãtate de litru.

Ambianta berãriilor bucurestene de la cumpãna dintre cele douã veacuri, transpare deseori în nuvelele lui Caragiale datoritã în mare parte experientei sale de “vânzãtor de bere”.

Este binecunoscut faptul cã afacerile fãcute de Caragiale în domeniul restauratiei, chiar si la “Gambrinus”, unde a supravietuit mai multã vreme, nu erau formidabile. Interesantã este însã forma lor literarã, care transpare si prin versurile lui D. Teleor, publicate în “Moftul român”.

'Gambrinus' la Bucuresti - tristete si mizerie!
Decât medicamente,
Mai bine, zãu, dã fuga
Si trage-i douã halbe
De bere de Azuga
De vale la Gambrinus
-Cea mai frumoasã vale-
Te afli între teatru
Si între Caragiale.
Ferice cel ce poate
Sã bea asa nectar,
De nu mai multe halbe
Mãcar un biet pahar.

Sau dupã cum spunea Cincinat Pavelescu :

Iancu Luca Caragiale
Îti dã berea cu mãsurã
Face si literaturã…
Însã nu face parale.

Totusi, trecerea lui Caragiale prin lumea berii a lãsat si o amprentã artistico-muzicalã, pentru cã în 1906, se pare cã Grigoras Dinicu si-ar fi fãcut debutul la “Gambrinus” în prezenta câtorva binecunoscuti actori bucuresteni între care Ronald Bulfinski si Iancu Brezeanu. Asa a devenit “Gambrinus” timp de câteva luni, pânã la plecare lui Caragiale din tarã, vitrina muzicii lãutãresti din Capitalã.

Chiar si dupã ce Caragiale nu a mai fost la conducerea localului, “Gambrinus” si-a pãstrat traditia si legãtura cu lumea teatrului, fiind locul de petrecere cu ocazia premierelor de la National sau Cãrãbus sau al diferitelor evenimente teatrale.

“Gambrinus”devenise un punct de atractie al orasului, iarna prin spectacole de jazz sau ale tarafurilor lãutãresti, iar vara prin terasa cu mese din tablã, instalatã direct pe trotuar. Ba chiar în perioada 1932-1940, programele muzicale erau transmise direct la postul national de radio. Din pãcate imediat dupã 1940, clãdirea unde se gãsea berãria este demolatã si în locul ei se construieste un bloc de raport.

Totusi, numele de “Gambrinus”nu dispare din peisajul bucurestean, pentru cã în august 1941, un anume Naumescu inaugureazã la întretãierea dintre Bulevardul Elisabeta si strada Brezoianu un restaurant cu acelasi nume, fiind sponsorizat de o fabricã de bere din tarã. Dupã rãzboi, printr-un miracol greu de închipuit, numele localului nu este schimbat nici în “Unitatea de desfacere nr. …”, nici în “Drumul lui Stalin”, ci îsi pãstreazã denumirea de “Gambrinus” desi profilul îi este schimbat de câteva ori. La un moment dat, restaurantul “Gambrinus” devine “unitate cu profil vânãtoresc”, iar interiorul este mobilat în consecintã.

Pânã în 1989 se pare cã se mai servea încã bere, însã dacã ne amintim conditiile alimentare ale epocii, este greu sã imaginãm vreo asemãnare cu localul aflat aici înainte de rãzboi. Pentru cã “Gambrinus” era renumit în acea vreme prin varietatea mâncãrurilor si bãuturilor propuse clientilor. Între altele, celebrul snitel vienez, din pulpã de vitel, servit în general pe un platou argintat, înconjurat de tot felul de legume si cãruia douã persoane îi veneau cu greu de hac.

Astãzi “Gambrinus”, de multi ani de zile, numai reprezintã decât obloane trase, firme de neon sparte, geamuri pe care s-au lipit si dezlipit de zeci de ori afise politice, publicitare sau comerciale. Ce-o mai fi rãmas înãuntru? Dumnezeu stie! Însã cel ce trece astãzi prin fata localului nu poate decât sã viseze la gloria numelui de “Gambrinus” din toate colturile lumii, comparând-o cu decrepitudinea celui din Bucuresti!

Adrian Irvin Rozei, Napoli, iunie 2003

*) – ”Unde plãcerea este sã brasezi la fata locului”– plàcere regãsitã si în titlul acestui articol!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *