Brâncuși la Centrul Pompidou: noi fațete ale unui artist multiplu

Centrul Pompidou din Paris anunţă, între 29 iunie şi 12 septembrie 2011, o expoziţie intitulată: “Brâncuşi, film, photographie – Images sans fin”.

Este o ocazie neaşteptată de a prezenta o secţiune din colecţiile muzeului care pune în lumină un aspect mai puţin cunoscut al operei artistului din Hobiţa. Sunt expuse publicului fotografii, filme, file de jurnal care făceau parte din colecţia sculptorului, colecţie ce a făcut obiectul unei “dation” (plata drepturilor de succesiune cu opere de artă) în urma decesului, în anul 2001, al ultimului legatar testamentar al lui Brâncuşi.

O primă expoziţie, care a avut loc în anul 2004, prezenta desene, foi manuscrise, scrisori care fac parte dintre cele câteva mii de documente din care se compune astăzi portofoliul “Brâncuşi” aflat în posesia Centrului Pompidou.

De această dată -şi trebuie să fim bucuroşi că noi aspecte ale activităţii marelui sculptor sunt scoase la lumină de autorităţile Centrului, care nu le lasă să doarmă prin arhive disponibile numai specialiştilor-, abordarea operei brâncuşiene este oarecum neaşteptată. Pentru că, prin definiţie, opera unui sculptor este statică.

Numai că Brâncuşi avea un punct de vedere diferit!

Artistul român a fost unul dintre primii creatori din generaţia sa conştient de evoluţia modului de a percepe opera de artă în funcţie de apariţia şi dezvoltarea filmului şi a imaginilor fotografice.

El însuşi spunea:

De ce să scrieţi despre sculpturile mele? De ce nu arătaţi pur şi simplu fotografiile lor?

Expoziţia dela Centrul Pompidou grupează în patru secţiuni opera vizuală selecţionată pentru prezentare:

  • atelierul: imagini prinse cu camera obscură în atelier, începând cu anii ‘20
  • opera: analizează jocul de umbre, volumele şi contururile sculpturilor sale
  • forma: un joc de imagini, filmate sau fotografiate, menit să spargă carcanul unei opere unice
  • exteriorul: un ansamblu de imagini documentare legate de instalarea operelor artistului (Târgu-Jiu, Voulangis) sau, pur şi simplu, “souveniruri” (Bucureşti, Le Havre, gări…) şi “obiecte” cu forme interesante (animale, plante, peisaje etc.)

Impresia pe care o lasă toate aceste documente este percutantă.


Brâncuși: autoportret în atelier

Am ales reproducerea unor fragmente din articolul publicat de Marc Lenot, alias “Lunettes rouges”, în blogul său “Amateur d’art”, pentru că părerile lui nu riscă să fie taxate de “părtinitoare”, cum ar putea fi considerate cele ale unui comentator român!

Această expoziţie este remarcabilă din două motive şi e un “must” al verii pariziene: pe de o parte, ea prezintă filmele lui Brâncuşi, aproape niciodată văzute până acum (şi ele pot fi achiziţionate în DVD) şi, pe de altă parte, ea demonstrează de manieră elocventă că fotografiile lui (şi unele dintre filme) sunt cu adevărat opere de artă. Brâncuşi este un fotograf în egală măsură cu un sculptor şi, fotografiind propriile lui sculpturi, le transformă şi, prin aceasta, le crează din nou…

Puţin importă că fotografiile lui Brâncuşi sunt deseori neclare, sub sau supraexpuse, zgâriate, pătate, cum spune Man Ray, ele sunt adevărate, de o sută de ori mai adevărate decât o fotografie “frumoasă”…

Ceeace te frapează aici, e că fotografia este o operă în sine, cu jocurile de umbre şi lumini, cu difracţiunile ei, cu reflexele ei…

Totul este joc de lumină, sclipiri, reflectări, explozii, iradieri…

Lui Brâncuşi îi plăcea să realizeze compoziţii în “grupuri mobile”, combinând sculpturi şi socluri diferite, schimbându-le apoi amplasarea, împerecherea, ca nişte montaje sau colaje. Aceste grupuri mobile nu au fost perenizate decât prin fotografiile ce le reprezintă.

Unele din filmele lui Brâncuşi despre munca lui au fost pentru mine o revelaţie, pentru că ne arată sculpturile sale în mişcare, ele pe care le-am văzut întotdeauna fixe, înţepenite, muzeale… Privirea se regăseşte astfel transformată: aceste opere grele pot deveni aeriene, mobile ; mobilitatea nu mai este apanajul lui Alexandre Calder. Astfel, muncitorul de forţă un pic zgrunţuros, care era Brâncuşi, avea şi această fantezie, această uşurinţă…”

Iată deci că opera lui Brâncuşi prezintă încă, o jumătate de secol după moartea lui, surprize neaşteptate!

Lizica Codreanu dansând în atelier, pe muzică de Erik Satie si îmbrăcată cu un costum desenat de Brâncusi (1922)

Cât pentru amatorul român, un aspect documentar interesant este reprezentat de vederile luate în România interbelică, cu ocazia evenimentelor oficiale sau ale voiajelor întreprinse de Brâncuşi în diferite regiuni ale ţării.

Este încă un aspect al artei marelui sculptor: viziunea vieţii de zi cu zi în ţară unde s-a născut!

Adrian Irvin Rozei, Paris, iulie 2011

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *