„Avida Dollars” la 100 de ani

Afisul expozitiei 'Salvador Dali' din Perpignan (Centenarul 2004) - foto AIRCine nu cunoaște cele mai celebre mustăţi ale secolului XX?

Subţiri, amintind cornul unui rinocer prin forma lor de cârlige, înconjurând doi ochi cu privirea mirată, ca şi cum ar descoperi pentru prima dată lumea înconjurătoare, ele au însoţit cea mai mare parte a secolului trecut şi ne-au urmărit din nenumărate fotografii, tablouri, filme, publicităţi repetate la infinit.

Proprietarul lor – toată lumea a înţeles că e vorba de Salvador Dali – s’a născut la Figueras pe 4 mai 1904 şi a murit în acelaşi oraş catalan pe 23 ianuarie 1989. S’ar putea spune că a trăit în trei secole, pentru că nenumăraţi autori consideră că secolul XIX nu s’a terminat decât în 1914, odată cu izbucnirea I-ului Război Mondial, iar secolul XXI a început în 1989, prin căderea zidului din Berlin.

Într’adevăr, se poate zice pe drept cuvânt că Salvador Dali a fost omul celor trei secole! Un om al secolului XIX prin convingerile lui ferme şi nestrămutate, naţionaliste sau religioase; un om al secolului XX, pentru că a spart nenumărate canoane, atât ale artei, cât şi ale comunicaţiei moderne; un om al secolului XXI prin manifestaţiile de « folie » devenite lucru curent în lumea care ne înconjoară, violentă şi globalizată.

Însă toate aceste trăsături, precum şi multe altele, care au şocat la vremea lor pe contemporanii geniului catalan, aveau o bază sigură şi foarte temeinică: un talent inegalat de desenator şi colorist, pus în slujba unei imaginaţii şi a unei fantezii fără limite.

Bineînţeles că ceea ce marca omul de pe stradă în atitudinea lui Salvador Dali erau excesele de tot felul şi căutarea sistematică a aparentei nebunii, mimată timp de zeci de ani de pictor. Scopul urmărit prin interpretarea acestui rol? În ciuda zecilor de imagini, reproduceri, interviuri, apariţii în filme şi la televiziune, adevăratele motivaţii ale artistului rămân un mister!


Mulţi sunt cei care afirmă că singura lui raţiune de a fi era comercială. Nu întâmplător unul dintre amicii lui suprarealişti îl poreclise, anagramându-i numele: « AVIDA DOLLARS ». Explicaţie simplistă şi simplificatoare, care nu integrează nici amorul demăsurat pentru ţara lui natală, nici cel, tot atât de excesiv, pentru Gala, muza lui imortalizată pentru eternitate.

El însuşi afirma că, în ceea ce îl priveşte, nu înfăţişase decât « exteriorul, ambalajul, mănuşa făpturii lui însăşi », deşi publicase deja « Viaţa secretă a lui Salvador Dali », « Jurnalul unui geniu », « Mărturii nemărturisite » şi atâtea alte confesiuni.

Mare maestru al comunicaţiei moderne, înainte ca ea să devină de o banalitate dureroasă, cum a ajuns în zilele noastre, Salvador Dali ştia să ambaleze afirmaţiile cele mai curente într’un libaj pseudo-tehnic codat, care amuza pe cei care ascultau discursul la « primul nivel », dar care se justifica perfect pentru cei care treceau dincolo de ecranul aparenţei. Astfel, el afirma că: « Toate ambiţiile mele, în domeniul picturii, consistă în materializarea cu cea mai imperialistă precizie a imaginii iraţionalităţii concrete, care nu poate fi explicată previzional sau dedusă de sistemele de intuiţie logică, nici de către mecanismele raţionale. »

Poate tocmai din cauza acestei raţionalităţi iraţionale, Salvador Dali rămâne unic în domeniul lui şi nu a generat nicio şcoală, un curent artistic sau o linie de urmaşi. Deşi a trecut ca vântul prin diferite şcoli şi curente ale secolului XX (suprarealism, impresionism, fauvism, pointillism, cubism…) el nu poate fi clasificat în nici unul din ele, pentru că în ultimă instanţă n’a făcut decât să utilizeze cu egală măestrie tehnicile lor în scopul de a le minimiza şi depăşi.

Borges spunea, într’un interviu dela sfârşitul anilor ’70, că mai toţi artiştii crează în spiritul secolului lor şi că poţi recunoaşte stilul epocii care se repetă dela un creator la altul. În cazul lui Salvador Dali această afirmaţie este mai puţin valabilă ca oricând, pentru că tehnica lui este cea a unui Caravaggio, pe un fond de imaginaţie freudian şi cu o metodă suprarealistă. Probabil că era încă o manieră de a ascunde adevărata sa gândire, sub o multitudine de aparenţe înşelătoare.

Altă justificare sau poate altă formă de a ascunde adevărata lui natură: nebunia. Pe de o parte pictorul apărea într’o celebră publicitate la televiziunea franceză a anilor ’70 afirmând: « Je suis fou! » şi, după o scurtă pauză: « … du chocolat Lanvin! » Pe de altă parte tot el afirma: « Singura diferenţă între mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun! »

Tot aşa cum afirma în alt moment că: « Singura diferenţă între mine şi suprarealişti este că eu SUNT suprarealist ». Oare era numai o formulă gata făcută sau o altă variantă a căutării « expresiei şoc », menită să’l uimească pe auditor?

Cine ştie? Probabil că numai cei care l’au cunoscut îndeaproape şi care au încercat şi reuşit să treacă dincolo de aparenţa construită. Numai că, în cele mai multe cazuri, aceştia preferă… să nu spună adevărul!

Ce le poate aduce dezumflarea unui mit? Exact contrariul efectului aşteptat, adică valorizarea la maximum a efectului « şoc » pentru a obţine, în ultimă instanţă, vânzarea cine ştie cărui produs fizic sau moral. Din nou efectul « AVIDA DOLLARS ».

Nu de mult, într’o emisiune difuzată la orele târzii de televiziunea franceză, Amanda Lear, care a fost timp de câţiva ani, în decada ’70, secretara lui Salvador Dali, mărturisea că, urmând sfaturile acestuia şi o tendinţă naturală de a avea o voce mult mai joasă decât cea obişnuită pentru o femeie, a jucat în faţa publicului un rol ambiguu în ceea ce priveşte adevăratul ei sex. Ba chiar şi astăzi, când lucrurile au devenit clare datorită afirmaţiilor insistente ale actriţei, tot mai continuă să fumeze şi să bea apă rece, înainte de a da un interviu la televiziune. Nu se ştie niciodată, poate tot mai există nişte creduli care să’şi închipuie, ascultând-o, că este bărbat!

* * *

Firma unui restaurant 'suprarealist' din Puerto Rico - foto AIRToate aceste consideraţii, foarte teoretice şi fără nicio bază concretă, poate că ar fi rămas pentru totdeauna nişte simple elucubraţii în mintea mea, dacă n’aş fi avut, din întâmplare, ocazia de a’l întâlni pe Ingvar von Malmborg.

Ingvar este un ziarist suedez, « free lancer » care colaborează de mulţi ani la diferite reviste din Suedia, scriind articole legate de prezenţe suedeze în lume. Sub acest pretext, el călătoreşte în nenumărate ţări şi între altele a făcut în 2003 un voiaj în România, traversând ţara de la malurile Mării Negre până la întinderile Transilvaniei, trecând prin Bran sau Sighişoara. Însă subiectul discuţiei noastre, care a avut loc într’o piaţă din Puerto Rico, de unde Ingvar urma să plece într’o croazieră pe unul dintre vapoarele oraşe-plutitoare care fac turul Caraibelor, a fost « Salvador Dali ».

În 1973, tânăr jurnalist, Ingvar îşi petrecea vacanţa la Cadaqués, în Catalonia, pe ţărmul Mării Mediterane, oraş în care Salvador Dali a locuit ani de zile. Acolo îl întâlnea aproape în fiecare zi pe Robin M., pictor debutant, care alerga pe lângă pantofi ca să economisească tălpile şi trăgea pe dracu’ de coadă ca să supravieţuiască.

Foarte înţelegător, Ingvar l’a invitat pe Robin de câteva ori la masă, ba chiar l’a ajutat cu mici sume de bani. Într’o zi, Robin i-a spus: « Vreau să’ţi fac un cadou. Vrei să’l cunoşti pe Salvador Dali? » A doua zi s’au dus împreună la castelul celebrului pictor catalan.

Acolo erau, bineînţeles, nenumărate persoane de tot felul, care se învârteau în jurul marelui pictor. Totuşi acesta a găsit timpul necesar pentru a’l sfătui pe Robin, care îşi căuta un stil personal, i’a arătat cum îşi realiza picturile, la care lucra un grup de artişti, ba chiar după o scurtă conversaţie cu Ingvar, l’a invitat să vină să’l vadă în orice moment ar dori. Bineînţeles că Ingvar şi-a închipuit că această invitaţie nu era decât o formulă de politeţe, fără niciun conţinut concret. Totuşi, spre marea lui uimire, câteva zile mai târziu, când tânărul jurnalist l’a întâlnit pe Salvador Dali în oraş, acesta i-a reproşat că n’ a venit să’l vadă. Departe, deci, de imaginea pictorului nebun, avid de dolari şi interesat numai de averea sau succesul lui personal. Singura mărturie a acestei întâlniri este o secvenţă dintr’un film turnat în atelierul lui Salvador Dali în care Ingvar apare o fracţiune de secundă.

* * *

Această întâlnire neaşteptată pe malurile insulelor din Caraibe, a avut darul de a’mi aminti câteva anecdote legate de legăturile lui Salvador Dali cu spaţiul românesc.

Desigur, mulţi sunt cei care ştiu că printre nenumăratele personalităţi politice sau artistice care au făcut prin anii ’60-’70 pelerinajul la Bucureşti în căutarea « tinereţii veşnice » mulţumită tratamentelor Dr. Aslan se număra şi Salvador Dali. Însă, mai rari sunt cei care’şi amintesc de teoria lui privind necesitatea absolută a restaurării monarhiei în România!

Pentru a înţelege explicaţia marelui pictor suprarealist trebuie să ne amintim originea sa iberică şi nelimitata lui admiraţie pentru tot ce era spaniol sau descendent al acestei prestigioase obârşii. Nu întâmlpător el considera gara din Perpignan ca fiind « buricul pământului ». Explicaţia ştiinţifică era că, dacă accidentul geologic care a făcut ca Pirineii să se găsească în acest loc, nu ar fi existat în momentul derivei continentelor, Peninsula Iberică s’ar fi desprins de Europa şi astăzi s’ar fi aflat undeva prin America Centrală, poate tocmai în Caraibe. De unde imensa pierdere pentru arta europeană, lipsită de aportul iberic! Salvador Dali dixit!

Tot astfel, monarhia română, descendenta lui Traian, care, după cum ştie fiecare, era născut în Peninsula Iberică, este o continuare naturală a geniului spaniol! De unde necesitatea absolută de a fi restabilită!

Aceast teorie s’a manifestat de altfel în modul cel mai suprarealist, prin telegrama adresată lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia proclamării acestuia ca preşedinte al României. Printre sutele de telegrame de protocol primite la Bucureşti de la oficialităţile întregii lumi se număra şi cea trimisă de Salvador Dali. Timp de mai multe zile, ziarele din România au publicat aceste telegrame, care trebuiau să demonstreze poporului român stima şi preţuirea internaţională de care se bucura « Marele Conducător ».

Nimeni nu a remarcat, însă, că Salvador Dali vorbea în mesajul său de… « înmânarea sceptrului republican »! Teribil afront adus regimului comunist, « reprezentantul oamenilor muncii din România », care se vroia anti-monarhist! Numai că telegrama fusese deja publicată şi ocaziona umorul sarcastic al celor obişnuiţi să citească între liniile comunicatelor oficiale.

Aşa se face că, dincolo de arta indiscutabilă a marelui pictor, merită să ne amintim, aş zice, cu un surâs de recunoştinţă, în acest an al centenarului naşterii sale, de maestrul Salvador Dali, ilustru personaj al secolului trecut.

Adrian Irvin Rozei, San Juan (Puerto Rico), aprilie 2004

Legenda foto:
1. Afisul expozitiei “Salvador Dali” din Perpignan (Centenarul 2004) – foto AIR
2. Firma unui restaurant “suprarealist” din Puerto Rico – foto AIR

One thought on “„Avida Dollars” la 100 de ani

  1. Multumesc pentru acest articol. Citind cu sufletul la gura tot ceea ce tine de Dali, am savurat aceste randuri si mi-a parut rau (inca o data) ca n-am avut ocazia sa-l intalnesc pe Dali. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *