Avantgardiste un jour, avantgardiste toujours!

File de jurnal

Jugendstil, Modern Style, Glasgow Style, Secession, Nieuwe Kunst, Stile Liberty, Ecole de Nancy, Modernisme – sunt denumirile naționale ale unui curent artistic eminamente european de la începutul secolului XX pe care din motive de simplificare îl voi numi : « Art Nouveau ».

Insăși varietatea denumirilor mai sus menționate, indică în mod clar caracterul internațional al acestei mișcări. Aș îndrăzni să zic chiar că nu există țară în Europa care să nu fi fost atinsă, la un grad mai mult sau mai puțin avansat, de această « modă ». Care a făcut ravagii nu numai în Europa, pentru că putem întâlni consecințele acestei « boli » tot atât de bine în America de Nord, în America de Sud, în Orientul Mijlociu și, cine știe, poate și în alte regiuni unde nu l-am reperat !

Pentru că această « boală » mă urmărește încă din copilărie !

Când am părăsit România, la mijlocul anilor ’60, mai mult decât orice am regretat cele două vase « Gallé », abandonate la « Consignația » pentru o sumă ridicolă, care mi-a permis să-mi cumpăr…o pereche de pantofi!

Dincolo de escrocheria organizată la nivel oficial de către autoritățile comuniste ale vremii în scopul exploatării celor ce doreau să părăsească « paradisul comunist », această valoare ridicolă reflecta și puținul interes ce-l suscita acest stil în lumea artistică de la mijlocul sacolului XX.

Ajuns în Franța, am fost uimit să constat disprețul de care se bucura acest stil, numit în derâdere « Style nouille ». Iar când îndrăzneam să-mi afirm gustul pentru această epocă, eram privit ca un fel de dinozaur al artei ! Pe atunci trebuia să te pamezi în fața betonului gol, a mobilei din sârmă și formica, a arhitecturii « corbusierești », de o tristețe fără limite.

Numai că timpul trece și modele dispar !

Așa se face că, de vreo două decenii, stilul « Art Nouveau » revine la modă ! Cu urmările « susului și josului » atât de caracteristice vremurilor noastre !

Orice vas de flori, orice bibelou « Art Nouveau » pe care în anii ’70 îl cumpărai cu 10 franci, este vândut azi cu sute de Euro și, în plus, nici nu poți fi sigur că nu ți se propune un fals ! Pentru că, în fața inflației prețurilor de vânzare, nenumărați sunt cei ce s-au specializat în fabricarea obiectelor denumite « tip Gallé », « tip Lalique » etc., etc.

Poate că și din această cauză, când am descoperit, acum câțiva ani, existența unei organizații numite « Reseau Art Nouveau Network » am fost extrem de bucuros.

In 1999, urmărind ideea promovată de « Brussels Region Department of Historic Sites and Monuments », « un grup numeros de instituții din diferite orașe europene posesoare ale unei bogate moșteniri « Art Nouveau » – de la Helsinki la Barcelona și de la Glasgow la Budapesta – au decis să se se regrupeze în scopul formării unei rețele de cooperație europeană. Cercetarea, conservarea și prezentarea lor adecvată, sunt obiectivele majore ale ambițiosului program pe care Reseau Art Nouveau Network  și-l propune să-l realizeze în anii viitori ».

"Liberty" la Oradea...

“Liberty” la Oradea…

Și mai bucuros am fost când am constatat că Oradea, oraș din România « cher à mon cœur », a fost integrat, în anul 2013, în această rețea internațională. Oradea se bucură de o mulțime de construcții, galerii, monumente, opere de artă, decorații… reprezentative pentru stilul pe care noi îl numim « Secesiunea ardelenească », altă denumire pentru același « Art Nouveau » internațional. Și apropierea orașelor Budapesta și Viena, care acum un secol făceau parte din aceeași țară, nu este deloc străină admirației, uneori chiar excesivă, pentru acest stil la Oradea. Insă tocmai aceste excese au produs operele cele mai surprinzătoare, care astăzi trebuie privite cu o oarecare detașare și, aș îndrăzni să spun, uneori chiar și cu îngăduință, pentru aspectele lor cele mai nebune.

Am studiat cu atenție lista celor 21 orașe sau regiuni, nu numai europene dar și americane (Havana) sau africane (Melilla), ce fac parte din asociație. Am descoperit astfel locuri interesante pe care nu le cunoșteam. Am fost însă uimit de absența unor orașe (Milano, Târgu Mureș…) care mi se par demne de a sta cot la cot cu Nancy, Bruxelles sau Budapesta pe această listă.

Insă, începând din acel moment, am început să caut, în mod sistematic, cu ocazia voiajelor mele, această « specialitate », deseori ocultată de ghidurile turistice. Este straniu de constatat că cea mai mică bucățică de zid antic sau medieval, uneori fără cel mai elementar aspect artistic, este menționată în ghidurile turistice clasice. Ca să nu mai vorbesc de miile de metri pătrați de picturi religioase, cu subiecte deseori obscure pentru amatorul de artă de azi, sau sălile interminabile cu armuri care sunt recomandate călduros de aceste ghiduri. Aș numi acest procedeu « Guide Michelin », prin antiteză cu metoda « Guide du routard », care semnalează, uneori cu reacții acide, aspectele artistice mai noi, fie ele de modă, de ambianță sau chiar societale.

Insă astăzi, mulțumită Internetului, poți găsi chiar și un ac într-un car cu fân ! Ajunge să știi să pui întrebarea în mod adecvat și să ai răbdare până ce defilează toate propunrile comerciale ce se bagă în față !

... și "Secesiunea ardelenească" la Torino!

… și “Secesiunea ardelenească” la Torino!

Printre ultimile « găselnițe » în acest domeniu, se numără și cartierul « Art Nouveau » din Torino. Desigur că acolo e numit « Liberty Torinese», à l’italienne !

Mai bine de 150 de edificii ce se pot reclama din acest stil, justifică porecla acordată orașului piemontez : « Capitala Liberty a Italiei ».

Acest fenomen artistico-arhitectural corespunde dezvoltării explozive a orașului la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Privat de titlul de capitală a tânărului regat începând din deceniul al șaptelea al secolului XIX, Torino profită de industrializarea masivă și se lasă sedus de influențele artistice europene. Mai puțin marcat de o structură medievală decât Roma, Veneția sau Florența, ajutat și de o geografie ușor constructibilă, orașul își poate permite toate fanteziile arhitecturale moderne, care desigur că au atras artiști de geniu, deveniți astfel referințe ale acestui stil. Chiar dacă Raimondo D’Aronco sau torinezul Pietro Fenoglio nu au atins faima internațională a unui Guimard sau Horta, realizările lor la Torino “merită vizita” cum nu spun majoritatea ghidurilor consultate.

Liberty sgrafitti 001_resizeDin păcate “folia artistică” a fațadelor ceramice din Milano sau excesele sculpturale întâlnite în “Cemitero Monumentale” din Genova nu pot fi regăsite pe străzile din Torino, însă zecile de edificii tributare acestui stil, care se înmulțesc în cartiele “Zona Francia”, “Zona Crocetto”, “Zona Parco del Valentino” și, bineînțeles, “Zona Centro” dau un iz “retro” extrem de agreabil unei plimbări “de arhitectură”, mai ales într-o zi de sărbătoare, când circulația automobilistică nebună se mai linișteste puțin. Iar dacă ai șansa de a te găsi acolo într-un lung week-end de primăvară, de exemplu sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, patronul orașului Torino, cum a fost cazul meu, străzile și bulevardele complet abandonate par căzute dintr-o carte postală de acum un secol!

Ce plăcere să caști gura, să admiri sub toate unghiurile, chiar și din mijlocul străzii, toate aceste edificii “flamboyante” care se țin de mână! Și ce bucurie te năpădește când constați că ele sunt, în marea lor majoritate, bine întreținute, că de cele mai multe ori n-au fost masacrate de supraetajări, restructurări, modificări… nefericite și, fiind în general case particulare, sunt îngrijite și apreciate de actualii lor proprietari la justa lor valoare. De altfel, câteva rapide schimburi de cuvinte cu locuitorii cartierului, mi-au confirmat mândria lor de a locui într-o astfel de zonă.

Liberty lupa 002_resizeDesigur că atâtea edificii, atâtea curente, atâtea stiluri, toate reunite sub termenul generic “Liberty”, dar a căror construcție s-a întins pe o perioadă de aproape 40 ani (1880 – 1920), necesită pentru a fi cunoscute mult mai mult decât o simplă plimbare într-o zi de primăvară.

Liberty gunoieri 001_resizeNu e aici nici locul, nici spațiul disponibil pentru un astfel de studiu. Insă nu pot rezista țentației de a releva un fenomen artistic ce mi se pare rar.

La numărul 18 al străzii Vassalli Eandi, colț cu via Principi d’Acaja, o casa cu numai un etaj și mansardă este în curs de restaurare. O placă instalată pe fațadă ne informează că “Palazzina Baravalle” a fost construită de Annibale Rigotti (1870- 1968), în anul 1906.

"Avantgardiste un jour, avantgardiste toujours!" - exemplul lui Annibale Rigotti

“Avantgardiste un jour, avantgardiste toujours!” – exemplul lui Annibale Rigotti

“Erau anii de aur al stilului “Liberty torinese”…în care izvora cartierul botezat mai apoi Cit Turin, bogat în edificii de stil numit azi “Art Nouveau”. In acest context Palazzina Baravalle marchează istoria. Unicul exemplu la Torino de “Liberty razionalizzante”, ea se atașează modelului vienez al școlii lui Otto Wagner. Exsuberanța florală și naturalistică a realizărilor în spirit grădinăresc este aici depășită de rigorile unei partituri ortogonale ce pare a fi gândită pentru a face un contrapunct ideal elementelor decorative rare și punctuale. (sic!) E o arhitectură care, prin sobrietatea ei formală, unită cu gustul pentru utilizarea detaliilor tehnico-structurale lăsate “a vista”, anticipă dezvoltările arhitecturii moderne a secolului XX. In acesastă direcție, Rigotti este considerat un precursor. El iși va termina extraordinara lui carieră de arhitect, 55 ani și două războaie mondiale după Palazzina Baravalle, proiectând împreună cu fiul său Giorgio îndrăznețul Palazzo a Vella, cu ocazia expoziției Italia ’61. Și cu acest gest simplu și aerian, pare că anticipează încă odată viitorul. La mai bine de nouăzeci de ani, într-o Italie nouă și complet diferită de cea din 1906.”

De nenumărate ori m-am întrebat, privind realizările “Art Nouveau” ale membrilor “Școlii de la Gödöllö”, în vecinătatea orașului Budapesta, cum au mai reușit să creeze artiștii acestui curent atât de sclipitor, în anii negrii ai cenzurii staliniste, în cazul când au supraviețuit până în această perioadă.

Iată că descopăr acum, într-un context total diferit, că un adevărat artist se poate “recicla” chiar și la mai bine de 90 ani, și rămâne încă în avangardă!

Insă această suplețe excepțională nu este dată oricui. Chiar dacă e vorba de un mare artist!

Adrian Irvin ROZEI, Torino, iunie 2015

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *