Si tous les gars du monde…(II)

Boulogne, 1/06/2020

 

                      …ar vrea să citească « Don Quijote » pe limba lor !

Urmare…

Odată terminată această operaţie, mi-a venit în minte o aventură… de acum 60 ani !

Pe la sfârşitul anilor ’50, am vizionat la Bucureşti un film care făcuse un mare succes pe ecranele europene.

Despre ce era vorba ?

Filmul « Si tous les gars du monde… », turnat de regizorul Christian-Jacque în 1956.

Subiectul ?

Pe o navă de pescuit din Concarneau, « Lutèce », care se află în mijlocul  Marii Nordului, se descoperă că cei doisprezece marinari cad bolnavi unul după altul, puţin timp după ce au consumat șuncă avariată: suferă de botulism.

Radioul de bord fiind în pană, proprietarul Le Guellec, înainte de a suferi la rândul său efectele intoxicației, a avut timp să lanseze un apel de ajutor de la un emițător radio cu unde scurte. Continue reading

Si tous les gars du monde…(I)

Boulogne, 1/06/2020

 

                      …ar vrea să citească « Don Quijote » pe limba lor ! 

 

Pe data de 2/05/2020, primeam mesajul următor de la Madrid : 

« Dragul meu, ce faci ? Sper ca bine.

Am o rugaminte, nu ştiu dacă e posibil. Un grup de persoane vor să recite un paragraf din Don Quijote de la Mancha şi m-au rugat pe mine să o fac, dar eu nu am Don Quijote în româneşte şi nu mai am un bun accent românesc.

Deci, te rugăm daca poţi să te filmezi spunând primele fraze ale carţii pe romaneşte. Ei vor să o aibă pe toate limbile…

Iti mulţumesc şi mi-ai face un mare serviciu. Acelaşi lucru şi pe alte limbi care să nu fie nici spaniola, nici engleza, nici franceza pe care le au.

Te sarut,

Micky »

Pe Micky o cunosc… de 60 ani ! 

Am fost colegi de clasă la Liceul naţional « Spiru Haret », între 1957 şi 1960. După care…nu ne-am mai văzut timp de … jumătate de secol !

Adică, până în 2014, la Bucureşti ! 

Intre-timp, Micky trăise vreo 40 ani la Buenos Aires şi 14 ani la Madrid.

De atunci, ne-am revăzut de câteva ori, la Madrid, în Delta Dunării, la Barcelona şi… la Bucureşti ! In plus, ne scriem şi vorbim, una-două, la telefon !

Nu se poate spune, deci, că demersul ei a fost o surpriză neaşteptată.

Insă, pentru mine, a fost o enormă bucurie ! 

Continue reading

Anch’io sono pittore !

Boulogne, 25/05/2020

 

En cette période de confinement forcé, les réseaux sociaux tournent à plein régime. Et l’on reçoit, des quatre coins du monde, les mêmes « marronniers »  (Un marronnier en journalisme est un article ou un reportage d’information de faible importance meublant une période creuse, consacré à un événement récurrent et prévisible. Les sujets « débattus » dans un marronnier sont souvent simplistes, parfois mièvres.  )

Tout ça, occupe les internautes désœuvrés !

Parmi les messages envoyés, les jardins japonais occupent une place d’honneur.

C’est ainsi que j’ai reçu, plusieurs fois, l’image d’un superbe cerisier en fleur du Japon. 

En la regardant, une idée me vint à l’esprit :

« Anch’io sono pittore ! » 

C’est l’exclamation émise, paraît-il, par  Correggio (1404 – 1534), à Bologne, devant le tableau représentant Sainte Cécile par Raphaël. On peut la modifier en disant : « Anch’io sono poeta ! » ou de toute autre façon, dit mon « Dictionnaire des citations et locutions étrangères »,

édité par B. Marian à Bucarest, il y a plus de cent ans, en 1916. 

J’ai hérité de ce livre en 1960, au moment du départ précipité d’une tante vers la France, qui a dû abandonner tous ses biens.

J’aime tellement ce livre que je l’ai relié moi-même, avec la couverture d’un cahier « pour écoliers » de l’époque. Puis, je l’ai amené en France, à notre départ de Roumanie.  Continue reading

La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (II)

File de jurnal                                              

Boulogne, 21/11/2016 

Pe data de 21/11/2016, am descoperit pe blogul meu comentariul următor :

Ines Di Lelio on 21/11/2016 at 2:17 pm said:

HISTORY OF ALFREDO DI LELIO CREATOR IN 1908 OF “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” (“FETTUCCINE ALFREDO”), NOW SERVED BY HIS NEPHEW INES DI LELIO, AT THE RESTAURANT “IL VERO ALFREDO” – “ALFREDO DI ROMA” IN ROME, PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE 30

With reference to your article I have the pleasure to tell you the history of my grandfather Alfredo Di Lelio, who is the creator of “Fettuccine all’Alfredo” (“Fettuccine Alfredo”) in 1908 in the “trattoria” run by his mother Angelina in Rome, Piazza Rosa (Piazza disappeared in 1910 following the construction of the Galleria Colonna / Sordi). This “trattoria” of Piazza Rosa has become the “birthplace of fettuccine all’Alfredo”.

More specifically, as is well known to many people who love the “fettuccine all’Alfredo”, this famous diş in the world was invented by Alfredo Di Lelio concerned about the lack of appetite of his wife Ines, who was pregnant with my father Armando (born February 26, 1908).
Alfredo di Lelio opened his restaurant “Alfredo” in 1914 in Rome (via della scrofa) in 1943, during the war, he sold the restaurant to others outside his family.

In 1950 Alfredo Di Lelio decided to reopen with his son Armando his restaurant in Piazza Augusto Imperatore n.30 “Il Vero Alfredo” (“Alfredo di Roma”), whose fame in the world has been strengthened by his nephew Alfredo and that now managed by me, with the famous “gold cutlery” (fork and spoon gold) donated in 1927 by two well-known American actors Mary Pickford and Douglas Fairbanks (in gratitude for the hospitality).
See also the website of “Il Vero Alfredo”

I must clarify that other restaurants “Alfredo” in Rome do not belong and are out of my brand “Il Vero Alfredo – Alfredo di Roma”.
I inform you that the restaurant “Il Vero Alfredo –Alfredo di Roma” is in the registry of “Historic Shops of Excellence” of the City of Rome Capitale.

Best regards Ines Di Lelio

 

IN ITALIANO

STORIA DI ALFREDO DI LELIO, CREATORE DELLE “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” (“FETTUCCINE ALFREDO”), E DELLA SUA TRADIZIONE FAMILIARE PRESSO IL RISTORANTE “IL VERO ALFREDO” (“ALFREDO DI ROMA”) IN PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE A ROMA

Con riferimento al Vostro articolo ho il piacere di raccontarVi la storia di mio nonno Alfredo Di Lelio, inventore delle note “fettuccine all’Alfredo” (“Fettuccine Alfredo”).

Alfredo Di Lelio, nato nel settembre del 1883 a Roma in Vicolo di Santa Maria in Trastevere, cominciò a lavorare fin da ragazzo nella piccola trattoria aperta da sua madre Angelina in Piazza Rosa, un piccolo slargo (scomparso intorno al 1910) che esisteva prima della costruzione della Galleria Colonna (ora Galleria Sordi).

Il 1908 fu un anno indimenticabile per Alfredo Di Lelio: nacque, infatti, suo figlio Armando e videro contemporaneamente la luce in tale trattoria di Piazza Rosa le sue “fettuccine”, divenute poi famose in tutto il mondo. Questa trattoria è “the birthplace of fettuccine all’Alfredo”.

Alfredo Di Lelio inventò le sue “fettuccine” per dare un ricostituente naturale, a base di burro e parmigiano, a sua moglie (e mia nonna) Ines, prostrata in seguito al parto del suo primogenito (mio padre Armando). Il piatto delle “fettuccine” fu un successo familiare prima ancora di diventare il piatto che rese noto e popolare Alfredo Di Lelio, personaggio con “i baffi all’Umberto” ed i calli alle mani a forza di mischiare le sue “fettuccine” davanti ai clienti sempre più numerosi.

Nel 1914, a seguito della chiusura di detta trattoria per la scomparsa di Piazza Rosa dovuta alla costruzione della Galleria Colonna, Alfredo Di Lelio decise di trasferirsi in un locale in una via del centro di Roma (via della scrofa), ove aprì il suo primo ristorante che gestì fino al 1943, per poi cedere l’attivită a terzi estranei alla sua famiglia.

Ma l’assenza dalla scena gastronomica di Alfredo Di Lelio fu del tutto transitoria. Infatti nel 1950 riprese il controllo della sua tradizione familiare ed aprì, insieme al figlio Armando, il ristorante “Il Vero Alfredo” (noto all’estero anche come “Alfredo di Roma”) in Piazza Augusto Imperatore n.30 (cfr. il sito web di Il Vero Alfredo).

Con l’avvio del nuovo ristorante Alfredo Di Lelio ottenne un forte successo di pubblico e di clienti negli anni della “dolce vita”. Successo, che, tuttora, richiama nel ristorante un flusso continuo di turisti da ogni parte del mondo per assaggiare le famose “fettuccine all’Alfredo” al doppio burro da me servite, con l’impegno di continuare nel tempo la tradizione familiare dei miei cari maestri, nonno Alfredo, mio padre Armando e mio fratello Alfredo. In particolare le fettuccine sono servite ai clienti con 2 “posate d’oro”: una forchetta ed un cucchiaio d’oro regalati nel 1927 ad Alfredo dai due noti attori americani M. Pickford e D. Fairbanks (in segno di gratitudine per l’ospitalită).

Desidero precisare che altri ristoranti “Alfredo” a Roma non appartengono e sono fuori dal mio brand di famiglia.

Vi informo che il Ristorante “Il Vero Alfredo” è presente nell’Albo dei “Negozi Storici di Eccellenza – sezione Attivită Storiche di Eccellenza” del Comune di Roma Capitale.

Grata per la Vostra attenzione ed ospitalită nel Vostro interessante blog, cordiali saluti

Ines Di Lelio

Continue reading

La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (I)

File de jurnal

 

Boulogne, 05/05/2020

Perioada stranie pe care o traversăm este propice cercetărilor, căutărilor, clasării… documentelor  care aşteptau de atâţia ani să fie consultate ! Tot soiul de activităţi pe care le împingeam mai încolo cu un « le las pe mâine ! », acaparaţi fiind de treburile zilnice.

Acum, însă, nu mai avem nicio scuză pentru a evita această corvoadă. Care, de cele mai multe ori, se vădeşte a fi o plăcere !

Câte amintiri, câte momente plăcute, câte trăiri excepţionale ascunse în fundul memoriei, nu ies la suprafaţă ! 

Printre documentele regăsite cu această ocazie, dau şi peste unu’ pe care-l căutam de vreo 5 ani !

Este vorba de programul unui spectacol de acum… 40 ani !

Un caiet elegant, cu 14 pagini în policromie, format super A4, la care se adaugă un mic « flyer » bicolor cu 4 pagini. 

Despre ce spectacol e vorba ? Simplu ! 

« El Show – Espectàculo de SARA MONTIEL », în luna decembrie a anului 1980, la Teatro Maipo din Buenos Aires. 

Continue reading

La mia bella Fornarina al balcone non c’è più!!! (II)

Feuilles de journal


Rome, le 24/05/2018

Je pars vers le Trastevere… par la voie des écoliers !

Y-a pas d’urgence ! La fenêtre de la Fornarina est là-bas depuis cinq siècles et… ne va pas partir juste aujourd’hui !

Je repasse par la « Fontana del Tritone », je descends la Via del Tritone et je traverse le Corso.

Je jette un coup d’œil rapide au Panthéon. Comme d’habitude, une queue « longue et touffue » de touristes attend pour voir la tombe de Raphaël ! Ce n’est pas la peine de rester. J’ai assez perdu de temps comme ça ! 

Je longe au pas de charge la Piazza Navona, je traverse sans m’arrêter le Campo dei Fiori et me voilà, enfin, au Ponte Sisto. 

Si j’ai tenu à traverser le Tibre et entrer dans le Trastevere par ce pont, c’est parce que l’endroit est intimement attaché à l’histoire de Raphaël et de la Fornarina !

Non seulement que ce pont, qui existait depuis l’antiquité,  avait été restauré par le pape Sixte IV à peine une trentaine d’années avant l’arrivée du grand peintre à Rome, mais il débouche, de l’autre coté du Tibre sur le « Lungotevere Raffaello Sanzio ».

Continue reading

La mia bella Fornarina al balcone non c’è più!!! (I)

Feuilles de journal

 

Se la voce è un po’ velata accompagnami in sordina…
La mia bella Fornarina al balcone non c’è più!!
Lungotevere dorme mentre il fiume cammina…
Io lo seguo perché mi trascina con sé e travolge il mio cuor.
Vedo un ombra lontana e una stella lassù…
O chitarra Romana accompagnami tu!

                « Chitarra Romana »  – Claudio Villa

 

Boulogne, 15/04/2020 

L’ « Annéee Raffaello » vient de commencer !

500 ans depuis sa mort ! Déjà ? On dirait que c’était hier.

Pendant ce (très long) laps de temps, on a vu et revu, par ci et par là, les tableaux, fresques, dessins, sanguines… de Raphaël. Mais, cette fois-ci, on a décidé de mettre « les petits plats dans les grands » !

« Raffaello alle Scuderie del Quirinale », du 5 mars au 2 juin, et « Raffaello alla Domus Aurea », du 24 mars à janvier 2021, à Rome, «  Raphaël au Château de Chantilly », du 7 mars au 5 juillet, au Kupferstichkabinett del Kulturforum de Berlin, jusqu’au 1er juin, à la National gallery de Washington, jusqu’au 14 juin, enfin à la National gallery de Londres, du 3 octobre au 24 janvier 2021.

Et, bien sûr, « An Impossible Exhibition » de Bruxelles, avec « des reproductions grandeur nature, ce qui permet d’admirer des œuvres dispersées dans 17 pays différents. ». Au moins, cette dernière exposition a eu la bonne idée de fermer… le 14 mars.

Juste à temps ! Parce que, les autres ne seront vues par personne !

Pas de chance ! Si Raphaël avait pu imaginer la catastrophe qui allait s’abattre sur le monde cinq siècles plus tard, il serait mort… un an plus tôt ! Ou, qui sait, un an plus tard !

Continue reading

Il mio cuore non è rosso…

Boulogne, 25 aprile 2020

 

Lui è giallo! Come la bandiera gialla dei miei vent’anni.

E il mese di luglio è già arrivato …

Luglio, stamane al mio risveglio non ci speravo più.
Luglio credevo ad un abbaglio e invece ci sei tu…
Luglio ha ritrovato il sole
non ho più freddo al cuore
perché tu sei con me.

Perché … tu sei con me!

In segno di solidarietà con i miei amici italiani!

 

                                      Adrian Irvin ROZEI

                                    Boulogne, aprile 2020

L’Homme qui « a attaché l’âne à sa clôture »

Ce texte est le centième en langue française, publié sur mon site. Je voudrais remercier, à cette occasion, les quelques 12 000 lecteurs qui ont totalisé env. 120 000 vues pour l’ensemble des « posts » dans les quatre langues (roumain, français, italien et anglais) en 2019.

Pour le premier trimestre 2020, le site a enregistré 49032 visites et 4909 lecteurs. Ce résultat est dû, en grande partie, aux textes écrits en français. J’espère pouvoir continuer sur ce rythme… aussi longtemps que possible ! En espérant que mes passions et sujets d’intérêt dans la vie soient aussi les vôtres!

Boulogne, avril 2020

  

A attaché l’âne à sa clôture.

Şi-a legat măgaru’ la gard.

On le dit de quelqu’un qui a réussi dans la vie.

Il y a quelques vingt ans, en 2001, j’ai découvert, dans la revue « Le COURRIER » du Centre culturel roumain de Paris, un article concernant le Dr. Nicolas Guéritée. Ce texte m’a paru si passionnant que j’ai tenu à faire sa connaissance.

J’ai trouvé ses coordonnées et je l’ai appelé. Très gentiment le Dr. Guéritée m’a donné rendez-vous à son bureau, Av. de New-York, sur le quai de la Seine, juste à côté du Musée Mona Bismarck. 

J’avoue que j’ai été impressionné par cet endroit ! Avec une vue imprenable sur la Seine, le bureau du docteur  était un vrai salon, lambrissé  en bois clair, au milieu duquel trônait un lourd bureau en bois de la même couleur. Sur les murs, comme dans une galerie d’art, s’alignaient des photos en couleur montrant les beautés naturelles des Etats-Unis. Sur le bureau du « patron », pas une feuille de papier ! Le signe tangible que je me trouvais en face d’un vrai « grand patron » !* 

Le Dr. Nicolas Guéritée m’a proposé, tout de suite, de nous assoir dans le superbe salon qui occupait un petit quart de son bureau. Continue reading

REPUBLICARE Când lupii urlă la porțile Parisului…

Text publicat inițial în septembrie 2009.

Au trecut deja șapte luni de când mass-media ne anunță sosirea ineluctabilă a epidemiei de gripă A (H1N1).

Nimeni nu știe când, unde și dacă va izbucni pandemia anunțată cu toată violența prezisă. Părerile doctorilor, ale „specialiștilor”, până și ale ghicitorilor în cafea sunt împărțite: unii văd zeci de milioane de bolnavi cu mii de morți, cam cum a fost epidemia de gripă spaniolă acum un secol, alții prevăd o „gripettă” poate ceva mai serioasă decât un episod tradițional.

Nici măcar în ceea ce privește eficacitatea, nocivitatea sau necesitatea vaccinării, nici publicul, nici corpul medical nu au ajuns la o părere tranșantă.

E drept că laboratoarele medicale s-au pus pe producția vaccinului cu toată viteza posibilă. Era și interesul lor! Unde mai cade așa o pleașcă din cer ? Pe de altă parte, jurnaliștii avizi de senzațional ca de obicei, nu mai încetează să vâneze răspunsurile responsabililor politici: „Când va fi disponibil vaccinul? Când, sau oare, veți vaccina toată populația?”

Și politicienii dau din colț în colț. Dacă epidemia nu va avea virulența anunțată, aceiași jurnaliști se vor grăbi să-i acuze că au aruncat pe geam banii contribuabilului și au rămas cu milioane de doze în brațe, pentru că, foarte probabil că virusul evoluând rapid, vaccinul de azi va fi depășit.

Dacă epidemia va avea efecte dramatice, aceiași jurnaliști îi vor acuza că nu au luat măsurile de cuviință.

Drept care, toată lumea politică studiază cu ardoare măsurile ce trebuie luate pentru ca funcțiile esențiale ale Statului, industriei, comerțului sau transporturilor să poată continua, dacă nu în mod normal, cel puțin în varianta minimă, în caz de pandemie.

Numai că un aspect, și nu din cele mai secundare, a fost neglijat până acum: cum să-ți faci cumpărăturile necesare vieții de zi cu zi în caz de pandemie? Cum și unde să stochezi rezervele alimentare? Cine îți va sări în ajutor în cazul când transporturile în comun vor fi oprite?

„Planul național de prevenire și de luptă împotriva pandemiei gripale, revăzut pe 20 februarie (în Franța n.n.) nu a tratat niciun aspect al vieții cotidiene”,

se plânge Emmanuel Hirsch, directorul spațiului etic al Asistenței publice – Spitalele Parisului (AP-HP).

Este clar că oricare ar fi măsurile luate de organismele publice sau particulare, acestea nu vor fi suficiente și numai o mobilizare a populației va fi indispensabilă, cel puțin pentru ajutorarea persoanelor singure sau bolnave și pentru supravegherea copiilor.

Însă cum poate fi organizată din punct de vedere practic o astfel de asistență?

Tocmai în acest scop directorul spațiului etic precitat l-a întânit recent pe Atanase Perifan.

Atanase Perifan nu este un personaj necunoscut publicului francez și, în special, românilor din Paris. [1] El este creatorul evenimentului anual intitulat “Immeubles en fête” care se desfășoară în fiecare an în luna mai, începând din 1995. Devenită o manifestație internațională, această sărbătoare intitulată și „La fête des voisins” a mobilizat anul acesta 9 milioane de „vecini” dintre care 6,5 numai în Franța.

Etapa următoare lansată în luna iulie a acestui an sub numele „L’été des voisins” își propunea să organizeze întrajutorarea vecinilor care nu plecau în vacanță, pentru rezolvarea problemelor cotidiene. O excelentă pregătire pentru o viitoare încercare a solidarității sociale, de exemplu în cazul unei pandemii de gripă!

Astfel, Atanase Perifan studiază în acest moment un „pack pandemic” care va putea fi teleșarjat în curând pe site-ul asociației „voisinsolidaires.fr.”. El se compune dintr-o afișetă cu textul „Gripa A: dacă ne-am organiza?” care poate fi instalată în hall-ul imobilului, un manifest propunând o reuniune înainte de declanșarea epidemiei, un anuar al vecinilor (număr de telefon și adresă e-mail) și ghidul de bază pentru organizarea întrajutorării, „presupunând că va exista un bolnav la trei persoane valide”. O propunere pentru efectuarea cumpărăturilor, distribuirea lor și organizarea plăților… fără ca interesații să se întâlnească fizic!

După cum imaginează Atanase Perifan,

„tânărul handicapat motor de la parter acceptă să coordoneze rețeaua; studentul de la 5 ar face cumpărăturile pentru toți locuitorii imobilului; mama de la 3, ai cărei copii au deja gripa, să se ocupe de toți copiii bolnavi; și pensionarul de la 4 se va ocupa de cei încă valizi”.

Desigur că în condițiile actuale acest scenariu pare o fantezie. Cu atât mai mult cu cât în caz de pandemie, „vecinul” riscă să fie considerat ca un pericol, devenind un focar de contaminare. Însă, după cum afirma Atanase Perifan, „crizele sunt situații în care oamenii se arată cu ușurință solidari”.

x x x

Această afirmație îmi amintește imediat de cântecul interpretat timp de ani de zile de Serge Reggiani, cu titlul „Les loups sont entrés dans Paris”.

În câteva cuvinte:

Les hommes avaient perdu le goût
De vivre, et se foutaient de tout
Leurs mères, leur frangins, leur nanas
Pour eux c’était que du cinéma
Le ciel redevenait sauvage,
Le béton bouffait le paysage…
[2]

Atunci „Lupii” au năvălit în Paris!
Printre ei …

Le deuxième n’avait que trois pattes
C’était un loup gris des Karpates
Qu’on appelait Carême-Prenant *
Il fit faire gras ă ses enfants
Et leur offrit six ministères
Et tous les gardiens des fourrières… alors

Les loups ououh! ououououh!
Les loups ont envahi Paris [3]

În fine:

Jusqu’ă ce que les hommes aient retrouvé
L’amour et la fraternité… Et alors

Les loups ououh! ouououou!
Les loups sont sortis de Paris [4]

Oare Atanase Perifan nu are dreptate ? Deși pare un visător!

Lunile ce vin, în cazul unei nenorociri planetare, ne vor confirma sau infirma afirmația lui!

 

Adrian Irvin Rozei, Paris, septembrie 2009

 

P.S. Într-un număr al ziarului “Le Monde” dela sfârșitul lunii septembrie, jurnalistul specializat în cronica medicală scrie :

“Unde a dispărut gripa A, care se presupunea că va paraliza viața economică, viața socială și va mobiliza structurile sanitare în totalitate? Virusul H1N1 pare să descumpănească nenumărați epidemiologi.”

Urmează o lungă analiză care pare a demonstra evoluția stranie a virusului, diferită de la o țară la alta și care “nu funcționează după o schemă clasică”.

În tot cazul, cifrele citate de cronicar, care nu îndrăznește să ia o poziție definitivă, nu indică vreun fenomen excepțional, ba chiar unul relativ redus față de anii precedenți.

Oare toată această panică mondială, stârnită de anunțuri oficiale mai mult decât alarmante, nu ar fi decât o “făcătură”, cum încearcă s-o demonstreze diferite analize care circulă în mod neoficial prin lume? Și care trebuie să servească interesele cutărui sau cutărui grup economic? Sezonul rece, care începe în emisfera nordică, ne va da răspunsul la aceste întrebări.

Între timp, ni se propun două vaccinuri – unul pentru gripa “clasică” și altul pentru cea H1N1- iar noi, simplii muritori, trebuie să decidem ce vom face, când chiar și părerile medicilor sunt împărțite!


Note:

[1]. vezi articolul “Antan, Perifan/Atanase căpitan…”

[2]. Oamenii pierduseră gustul
De-a trăi și nu le mai păsa de nimic
Mamele, frații, iubitele lor
Nu mai erau decât un „circ”
Cerul devenea sălbatic
Betonul înghițea peisajul…

[3]. Al doilea avea doar trei labe
Era un lup gri din Carpați
Numit Carème-Prenant *
Și-a îmbuibat copiii
Le-a oferit șase ministere
Și toți paznicii de la ocolul de vite … atunci

Luuuupii!
Lupii au invadat Parisul.

[4]. Până ce oamenii au regăsit
Dragostea și fraternitatea… Și atunci

Luuuupii!
Lupii au ieșit din Paris

*) Expresie care desemnează cele trei zile ale Carnavalului, înainte de Postul Paștelui, în care îți „dai poalele peste cap” în vederea unei lungi perioade de abstinență.