„Ştie ţăranu’ ce-i şofranu’!”*

File de jurnal

Bucureşti, 22/10/2017

 

Singurul loc din lume în care mănânc într-un restaurant iranian  este… la Bucureşti !

Am descoperit, acum câţiva ani, la întretăierea între Bd. Dacia şi strada Aurel Vlaicu (ing. Aurel Vlaicu, după cum anunţă plăcile instalate acolo !), un restaurant numit « Daryus ».

Dacă am revenit în acest restaurant, este şi pentru că localizarea lui nu-mi este necunoscută. Mă aflu aici în « mahalaua » mea ! 

Această zonă este locul copilăriei mele. Infine, nu chiar ! Pentru că eu am locuit timp de 20 ani în « mahalaua Popa Chiţu », pe strada « Alexandru Donici » fostă « Popa Chiţu », iar aici sunt mai aproape de « mahalaua Dichiului », după numele bisericii Dichiu-Tirchileşti, aflată pe strada Icoanei.

Insă toate aceste nume au fost atât de modificate, schimbate, pitrocite, de-a lungul timpului, încât puţini sunt cei care-şi mai amintesc originea lor.  Continue reading

Olé, olé… Béziers, Béziers!

File de jurnal

Câmpulung, 20/10/2017

 

Când am sosit la Câmpulung Muscel, aveam o problemă ! Nu prea gravă, dar… totuşi: unde voi lua masa de seară?

Noroc că Ion Cazaban, cunoscutul critic de teatru, m-a sunat şi mi-a spus : « La Câmpulung, trebuie să mergi la restaurantul care se află pe strada ce duce spre piaţă. Acolo… găseşti de toate ! » 

Am plecat în căutarea restaurantului indicat şi, foarte repede, l-am găsit.

Se află la numai câţiva paşi de Bărăţie, biserica unde poţi vedea piatra funerară a cavalierului “Laurencius de Longocampo”, instalată aici din anul 1300.

Restaurantul se numeşte « Select » şi propune clienţilor o varietate de feluri de mâncare uimitoare. 

Insă cea mai mare surpriză a fost când am descoperit un « asado de tira » à la roumaine.

« Asado de tira » este o specialitate tipic argentiniană. In această ţară, calitatea cărnii este atât de excepţională încât chiar şi muşchiul de pe coastele animalului, de preferinţă o vacă, este atât de gustos încât a devenit o « trufanda ». După cum îmi aminteam acum vreo doi ani : « … am adăugat faimosul « asado de tira », o manieră de a decupa coastele animalului care nu putea fi întâlnită pe atunci  decât în Argentina. Și care, acolo, dădea o carne cu un gust divin, fără egal în lume ! » 

Am mai întâlnit această specialitate în Spania, dar tot într-un restaurant argentinian. 

Insă la Câmpulung era vorba de… « Coaste de viţel de lapte cu chips-uri de cartofi şi salată coleslaw ». 

Nu contează ! L-am comandat şi… n-am fost decepţionat. 

Insă, mai întâi, m-am plimbat prin restaurant, uitându-mă la decoraţia pestriţă de pe pereţi. Am descoperit, astfel, cărţi postale, afişe, fotografii din Spania, Cehia, Portugalia, Grecia… şi din multe alte ţări din lumea mare. Desigur că imaginile din Paris erau la loc de cinste. 

Când proprietara localului a sosit la masa mea şi m-a întrebat despre calitatea mâncării şi a « decorului », i-am răspuns : « Totul e impecabil… cu un mic bemol. Nu văd pe pereţi nicio imagine… din Languedoc ! » Am dreptul să fiu şovin, nu-i aşa ? 

Cum ea mi-a răspuns că nu au avut ocazia de a trece prin zona noastră, am invitat-o la Béziers. Dar, mai apoi, i-am propus să-i trimit un afiş din oraşul meu de adopţie… cu condiţia să-l instaleze pe zidul restaurantului ! Am notat răspunsul afirmativ. 

După numai două săptămâni, întors la Béziers, am selecţionat afişul cel mai reprezentativ pentru oraşul nostru şi… l-am trimis prin poştă. După numai câteva zile, am primit răspunsul de la Câmpulung : afişul trimis a ajuns cu bine ! 

Spre marea mea surpriză şi satisfacţie, după alte două zile, am primit un nou mesaj, conţinând imaginile alăturate.

Afişul din Béziers a fost deja instalat în restaurantul « Select ». 

Ştiam că localnicii de la Câmpulung sunt rapizi. Insă chiar aşa ! 

In tot cazul, când voi reveni la Câmpulung, mă voi simţi… ca acasă!

 

                                         Adrian Irvin ROZEI

                                       Boulogne, noiembrie 2017

Génoise à trois rangées et feuilles de choux farcies

Feuilles de journal

Curtea de Argeş, le 19/10/2017

 

Nous avons à La Bastide Vieille, près de Capestang, sous le toit, une génoise à trois rangées.

Il ne s’agit pas, comme certains pourraient l’imaginer, d’un biscuit à pâte battue du type de ceux fabriqués en Italie et importé en France au XVIIIe siècle!

La « génoise » est l’appellation d’un motif décoratif, largement utilisé dans le Languedoc pour séparer le toit des murs de la maison. La génoise a (surtout) une fonction pratique : créer un décrochement, qui évite à l’eau de pluie de ruisseler sur la façade de la maison et, ainsi, abîmer les murs.

 Traditionnellement, les maisons de notre région n’ont pas de gouttières pour canaliser l’eau de pluie vers un tuyau collecteur qui les conduiraient dans le sol. Mais, les constructeurs ou les restaurateurs modernes trouvent plus simple et que ça rapporte davantage d’installer des gouttières. Donc, pour convaincre plus facilement leurs clients, ils ont inventé des gouttières en zinc et en céramique (verte) ! 

Quand nous avons refait nos toitures, je me suis opposé, avec bec et ongles, à l’installation de ces gouttières, à mon sens anachroniques. Mais, j’ai insisté pour que l’on installe sur le toit des tuiles canal pour respecter la tradition du lieu. Même si elles sont de production actuelle et non pas « roulées sur les cuisses des jeunes filles » (comme les cigares de la Havane !) au XIXème  siècle, qui les rendraient hors de prix. Continue reading

Je vois des « nœuds- verts » partout !

Quand j’avais dix ou quinze ans, à Bucarest, une amie de mes parents souffrant d’un rhumatisme déformant prononcé, souhaitait passer au plus vite à la retraite. Mais, après des mois et des mois d’efforts désespérés auprès des médecins du travail, voyant qu’on n’arrivait à aucun résultat, elle a décidé de changer de tactique.

Elle est allée voir son médecin et, avec le plus grand sérieux, lui a dit : « Je suis très embêtée ! Je vois des « petits nains » partout ! » 

Le médecin, flairant la supercherie, lui a fait passer toutes sortes de contrôles médicaux. Mais, une fois le problème posé, notre amie n’avait plus beaucoup d’efforts à faire. Elle restait prostrée dans les cabinets des médecins, dans les salles d’attente, devant la commission des retraites, et, toutes les cinq minutes, elle sursautait sur sa chaise criant à voix haute : « Là-bas ! Là-bas ! Il y a un petit nain ! ». Et, d’un geste sûr, elle montrait du doigt un coin de la pièce. 

Au bout de six mois d’arrêts maladie et examens multiples et variés, elle a été mise à la retraite d’office avec le diagnostic : « Affection psychique incurable ».

A partir de ce jour, elle n’a plus vu « des petits nains » ! 

Moi, je ne vois pas de « petits nains ». Mais des « nœuds verts », qui me suivent partout. C’est grave, docteur ? 

                                                 *     *     * 

Ma première rencontre avec les poteries d’art a eu lieu à Bucarest, au début des années ’60. Continue reading

‘Le sort sourit aux audacieux’… al Palazzo Biscari!

Pagine di diario

Catania, 15/10/2015

 

In questo viaggio, la fortuna m’ha seguito passo a passo!

Forse che, prima ancora che cercassi di blandirla, i ripetuti sforzi per forzarle la mano, l’abbiano impressionata e mi abbia aiutato piu’ di quanto meritassi! 

Ho letto nella „Guide du routard” che a Catania si trova Palazzo Biscari, il piu’ bel palazzo civile della citta’…. un gioiello del secolo XVIII… con una magnifica scala riccamente decorata, con rampe bilaterali ad angolo retto, in puro stile Rococo’… E che in piu’: Ruggero Moncada, il proprietario, discendente della grande famiglia che ha costruito il palazzo, nutre una vera passione per questo luogo e illustra lui stesso le visite che durano tra 20 minuti e un’ora, in funzione dell’interesse che dimostri e dal suo desiderio di farti scoprire questo gioiello. D’altra parte la guida specifica: Visite su appuntamento per gli appassionati di bei posti e per gli amanti dell’arte. 

Siccome non ho tempo per prendere un appuntamento, posso cercare di andare direttamente… Chi lo sa? 

Effettivamente, la porta del palazzo era aperta, all’interno si agitavano vari tipi di lavoratori, entravano ed uscivano camion, si vedevano fotografi in azione… e quando mi son voluto avvicinare, il portinaio mi mostra un cartello su cui scriveva che il palazzo era chiuso per 4 giorni. E sulla famosa scala Rococo’ c’erano fissate bandiere col nome di una banca di Milano. Continue reading

Amintiri cu Costin Cazaban

Textul prezentării fàcute pe 28/10/2017 la Palatul Cantacuzino, cu ocazia serii de “evocare-concert” în amintirea lui Costin Cazaban. Pentru înregistrarea video a evenimentului clic aici.

In 1953, când am sosit la şcoala Clemenţa în clasa I, am făcut cunoştinţă cu Costin Cazaban.

Foarte repede, printre toţi noii mei colegi, l-am ales ca “cel mai bun prieten”. Cred că alegerea a fost reciprocă, pentru că el m-a invitat imediat în familia lui. Vorbind despre familie, atunci am aflat că avem şi legături familiale, mama lui Costin făcând parte din marea familie a “Sanielevicilor”, cei care au dat României nenumăraţi artişti, scriitori, oameni de ştiinţă…ba chiar şi patru academicieni!

La Costin în casă, mulţumită prezenţei tatălui său, Jules Cazaban, a cărui amintire am avut ocazia s-o evoc în cadrul acestor reuniuni, domnea o ambianţă culturală rară în acea vreme. Ba chiar şi o deschidere internaţională neobişnuită, datorită turneelor în străinătate sau congreselor la care participa Jules, dar şi pentru că mama lui Costin, Irina Nădejde, ştia să atragă şi să primească în casa lor toată lumea artistică a epocii.

După puţină vreme, a venit timpul celor “Trei muşchetari”. Eram, ca în romanul lui Alexandre Dumas, 4 colegi de clasă, care visam la eroii francezi ai epocii regelui Ludovic al XIII-lea.

Dacă pentru rolurile lui Athos şi Aramis doi dintre colegii noştri erau desemnaţi cu uşurinţă de fizicul lor, era mai complicat cu Porthos şi D’Artagnan. Având în vedere corpulenţa lui Costin, mie mi se părea că rolul lui Porthos îi revenea în mod automat. Nu asta era şi părerea lui !

De aceea, am discutat îndelung, amândoi dorind să-l întruchipăm pe D’Artagnan ! Din fericire, au apărut alte preocupări, care au lăsat deoparte această dispută copilărească. Continue reading

O poveste cu „căluşei”!

Paris, 10/09/2017

Madame « Monica Andrei Este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru la UNATC “I. L. Caragiale” şi are un master în Management şi Marketing Cultural.

E foarte bine şi frumos ! Urmăresc cu mult interes textele ei în ziarul « Metropolis ». Numai că sunt scrise… ca de un profesor universitar, pentru care istoria s-a oprit pe undeva, la începutul secolului trecut !

De câteva ori aş fi dorit să-i răspund. N-am făcut-o! Insă de data asta nu pot rezista. Intâmplător, data de 10 septembrie, când a fost publicat textul ei, coincide cu… plecarea mea din România, exact acum 50 ani.

Puteţi citi mai jos textul ei.

Iată-l însă pe al meu :

Strada « Grădina cu cai » nu mi-e deloc necunoscută ! 

Pe la mijlocul anilor ’60, se afla acolo un birou al Ministerului de Interne unde se primeau –când se primeau !- cererile de emigrare în occident. 

Aşa se face că, de vreo două ori, am făcut coadă devreme, de dimineaţă, pentru a depune cererea, împreună cu părinţii mei. Nu-mi mai amintesc pentru ce ţară ! Era una dintre cele 3 cereri depuse de mine, între 1961 şi 1967. Continue reading

Une soirée mémorable: les ‘marteaux’ à +50 !

En souvenir de notre arrivée à l’Ecole des Mines de Saint-Etienne, il y a 50 ans presque jour pour jour, nous nous sommes retrouvés le 2 octobre au Chalet des Îles, dans le Bois de Boulogne.

En dehors des retrouvailles avec certains de nos collègues, que nous n’avions pas vu depuis des décennies, ce fut aussi l’occasion pour quelques-unes de nos épouses de faire connaissance et de nous  découvrir  tels que nous étions au temps de nos études.

Entre autre, nous avons chanté les chansons de notre école. J’ai eu l’honneur et le plaisir de diriger les choeurs et de faire une rapide présentation de l’historique de ces chansons, qui nous représentent depuis deux siècles.

Voici quelques moments de la soirée, ainsi que des photos prises sur le vif.

Nous nous sommes promis de nous revoir, probablement dans deux ans, cette fois-ci à Bordeaux.

On attend cette occasion avec impatience !

Continue reading