Le roi est mort ! Vive le roi !

Feuilles de journal

Nouvelle-Orléans, 12/12/2017

 

Johnny est mort il y a quelques jours. Les journaux, les télés, les radios … ont rempli le vide de l’actualité avec des nécrologies, des commentaires, des interviews, des reportages, des photos d’archives … pendant des jours et des jours.

Moi, j’ai été « interpelé » par un détail, un évènement quelque peu marginal dans le cadre de « l’hommage national » rendu à « l’idole des jeunes » : la descente des Champs-Elysées par 700 « bikers » le jour de ses funérailles. 

People arriving at the funeral ceremony organized in memory of Johnny Hallyday in Paris.The funeral convoy started from l’Arc de Triomphe and then came down the Champs Elysées to Place de la Concorde before heading to the church of la Madeleine for a religious service in Paris, France on december 9, 2017. The President of the Republic and his wife participated in the religious service. Johnny Hallyday’s musicians accompanied the funeral convoy during the procession. Photo by Pierre Charlier/ABACAPRESS.COM

Je me suis rappelé alors une anecdote cocasse datant de 2010. Continue reading

Se va el caiman, se va el caiman…

File de jurnal

Grand Cayman, Cayman Islands, 14/12/2017

 

Lo que come ese caimán, es digno de admiración
Come queso y come pan, y toma tragos de ron !
Se va el caimán, se va el caimán,

                                          (se va para Barranquilla) 

 

Când eram copil, prin anii ’50, la Bucureşti, făcusem o pasiune pentru filatelie. 

Am început prin a strânge timbre de pe scrisorile sau cărţile postale primite de familia mea. In mare majoritate, din România. Mai apoi, am început să cer tuturor cunostinţelor să-mi păstreze mărcile de pe scrisorile primite.

La început, le-am clasat într-un carnet, scriind, pe fiecare foaie, numele ţării de unde proveneau. 

Foarte repede, caietul s-a umplut de timbre… şi de ţări. 

Atunci, am început să-mi bat la cap părinţii, cerându-le să-mi cumpere un adevărat clasor pentru timbre. Cum ei nu voiau să arunce banii, care şi aşa erau foarte puţini, pe fereastră, înainte de a-l cumpăra, mi-au pus o condiţie : « Vrem să vedem, mai întâi, că te ţii în mod serios de această pasiune ! Iţi vom cumpăra clasorul doar când vei avea, cel puţin, 100 timbre. »  Continue reading

Cai verzi pe pereţi !

File de jurnal

Cozumel, 21/12/2017

 

In 2015, când am trecut timp de o zi, în cadrul unei croaziere în Caraibe, prin Cozumel, am remarcat originalitatea, forma artistică, varietatea imaginilor şi ale culorilor, inventivitatea… nenumăratelor “murales” care împodobesc pereţii, altădată leproşi, ai oraşului.

Am scris atunci un text, intitulat « El pais de todos  los colores » şi am reprodus câteva dintre aceste realizări grafice foarte agreabile. 

Acum, reîntors la Cozumel, tot pentru câteva ore, în cadrul unei croaziere în Caraibele de vest, mi-am spus că ar fi interesant să văd dacă pereţii oraşului au fost împodobiţi cu alte decoraţii de acelaşi gen.

Cum, în tot cazul, la Cozumel nu ai mare lucru de făcut, dacă nu eşti un fanatic al vânătorii submarine sau al shopping-ului dezlănţuit, era încă un motiv valabil pentru a te îndepărta de malul mării, acolo unde vânzătorii te trag de mânecă, doar-doar vei intra în prăvăliile lor.  Continue reading

Et le métro sortit de Paris…

File de jurnal

Cozumel (Mexico), 21/12/2017

 

Intâmplarea a făcut să iau cu mine un număr încă necitit al « magazinului cultural al oraşului Boulogne-Billancourt », intitulat « BBI Culture(s) », datat « printemps-été 2017 ».

Răsfoindu-l pe puntea vaporului de croazieră unde mă aflu, dau peste un articol ce narează istoria agitată a construcţiei liniei de metrou no. 9 (Pont-de-Sèvres – Mairie-de-Montreuil), insistând asupra odiseii extensiei acesteia pe tronsonul boulonez: Porte-de-Saint-Cloud / Pont-de-Sèvres.

Aventura ei a durat mai bine de douăzeci de ani, între 1913 şi 1934, pentru realizarea a numai 3 staţii : Marcel-Sembat, Billancourt, Pont-de-Sèvres !

In cele din urmă, noul tronson a fost inaugurat în februarie 1934, dar diferite lucrări aferente (suprimarea unei linii de tramvai, pavarea bulevardului în suprafaţă…) au mai durat vreo doi ani. Continue reading

Il pleut, il pleut « Berger »…

File de jurnal

Boulogne, 8/12/2017

 

…rentre tes blancs moutons ! 

Nu-mi amintesc cu exactitudine când am cumpărat prima mea « Lampă Berger » !

Era probabil prin 1988, când ne-am mutat într-un apartament mai mare, în care trebuiau « mobilaţi pereţii ». Cum era de culoare roşie cu flori aurii, am găsit, tot la un « brocanteur » şi tot pentru câţiva franci, un support stil « Louis XV », care se potrivea cu rama oglinzii lângă care am instalat-o, pe perete.

A rămas acolo liniştită vreo 20 ani, până când, la o vânzare de obiecte de ocazie din curtea noastră, am dat peste altă « Lampă Berger », din porţelan alb cu flori multicolore. Mai mult din joacă, am întrebat care-i preţul şi după o mică negociere, am luat-o pentru…2 Euro ! 

Mă întrebam ce voi face cu ea? Am aşezat-o lângă colega ei…şi am uitat-o acolo! 

E drept că aş fi dorit să şiu când au fost fabricate. Imi aduceam, vag, aminte că aveam în România un obiect similar. Nu era însă un subiect major. Credeam chiar că astfel de obiecte nu se mai fabrică demult ! 

Acum două zile, am descoperit că, în centrul commercial din Boulogne, a apărut un stand care propune, cu ocazia sărbătorilor, o gamă completă de “Lămpi Berger”, noi-nouţe, însoţite de parfumurile necesare funcţionării lor. 

Am vorbit cu fetiţele care vând acest produs de lux. Mi-au spus că, dacă revin cu imaginea lămpilor mele, îmi pot spune exact când şi unde au fost fabricate. Dar, mai ales, dacă nu sunt nişte copii banale.

 Se pare că, de-a lungul celor 120 ani de existenţă, nu numai că « Lămpile Berger » au cunoscut favorurile nenumăratelor personalităţi ale epocii lor, precum  Colette, Jean Cocteau sau Pablo Picasso, dar chiar au atras atenţia unor creatori renumiţi, precum  Émile Gallé sau René Lalique.. Ca urmare, au circulat şi multe falsuri. 

Drept care, azi m-am dus acolo cu fotografiile lămpilor mele. Vânzătoarele mi-au încredinţat imediat un ceaslov greu cu istoria şi imaginile lămpilor, decadă cu decadă şi fabricant cu fabricant. 

Foarte repede, am descoperit că lămpile mele datează din anii ’50 –’70.

Au deci…jumătate de veac de existenţă! 

Nu-mi mai rămâne decât să mă înscriu în asociaţia « Cercle des collectionneurs de Lampe Berger (CCLB) », creată încă din 1993.

Pentru că am aflat acum că sunt fericitul posesor al unor obiecte produse azi de o « Entreprise du patrimoine vivant  » ! 

Am de ales : ori le ascund la bancă într-un safe, ori le las să doarmă liniştite pe perete, cum o fac de zeci de ani. 

Cred că voi opta pentru a doua variantă !

 

                                                          Adrian Irvin ROZEI

                                                         Boulogne, decembrie 2017

„Ştie ţăranu’ ce-i şofranu’!”*

File de jurnal

Bucureşti, 22/10/2017

 

Singurul loc din lume în care mănânc într-un restaurant iranian  este… la Bucureşti !

Am descoperit, acum câţiva ani, la întretăierea între Bd. Dacia şi strada Aurel Vlaicu (ing. Aurel Vlaicu, după cum anunţă plăcile instalate acolo !), un restaurant numit « Daryus ».

Dacă am revenit în acest restaurant, este şi pentru că localizarea lui nu-mi este necunoscută. Mă aflu aici în « mahalaua » mea ! 

Această zonă este locul copilăriei mele. Infine, nu chiar ! Pentru că eu am locuit timp de 20 ani în « mahalaua Popa Chiţu », pe strada « Alexandru Donici » fostă « Popa Chiţu », iar aici sunt mai aproape de « mahalaua Dichiului », după numele bisericii Dichiu-Tirchileşti, aflată pe strada Icoanei.

Insă toate aceste nume au fost atât de modificate, schimbate, pitrocite, de-a lungul timpului, încât puţini sunt cei care-şi mai amintesc originea lor.  Continue reading

Olé, olé… Béziers, Béziers!

File de jurnal

Câmpulung, 20/10/2017

 

Când am sosit la Câmpulung Muscel, aveam o problemă ! Nu prea gravă, dar… totuşi: unde voi lua masa de seară?

Noroc că Ion Cazaban, cunoscutul critic de teatru, m-a sunat şi mi-a spus : « La Câmpulung, trebuie să mergi la restaurantul care se află pe strada ce duce spre piaţă. Acolo… găseşti de toate ! » 

Am plecat în căutarea restaurantului indicat şi, foarte repede, l-am găsit.

Se află la numai câţiva paşi de Bărăţie, biserica unde poţi vedea piatra funerară a cavalierului “Laurencius de Longocampo”, instalată aici din anul 1300.

Restaurantul se numeşte « Select » şi propune clienţilor o varietate de feluri de mâncare uimitoare. 

Insă cea mai mare surpriză a fost când am descoperit un « asado de tira » à la roumaine.

« Asado de tira » este o specialitate tipic argentiniană. In această ţară, calitatea cărnii este atât de excepţională încât chiar şi muşchiul de pe coastele animalului, de preferinţă o vacă, este atât de gustos încât a devenit o « trufanda ». După cum îmi aminteam acum vreo doi ani : « … am adăugat faimosul « asado de tira », o manieră de a decupa coastele animalului care nu putea fi întâlnită pe atunci  decât în Argentina. Și care, acolo, dădea o carne cu un gust divin, fără egal în lume ! » 

Am mai întâlnit această specialitate în Spania, dar tot într-un restaurant argentinian. 

Insă la Câmpulung era vorba de… « Coaste de viţel de lapte cu chips-uri de cartofi şi salată coleslaw ». 

Nu contează ! L-am comandat şi… n-am fost decepţionat. 

Insă, mai întâi, m-am plimbat prin restaurant, uitându-mă la decoraţia pestriţă de pe pereţi. Am descoperit, astfel, cărţi postale, afişe, fotografii din Spania, Cehia, Portugalia, Grecia… şi din multe alte ţări din lumea mare. Desigur că imaginile din Paris erau la loc de cinste. 

Când proprietara localului a sosit la masa mea şi m-a întrebat despre calitatea mâncării şi a « decorului », i-am răspuns : « Totul e impecabil… cu un mic bemol. Nu văd pe pereţi nicio imagine… din Languedoc ! » Am dreptul să fiu şovin, nu-i aşa ? 

Cum ea mi-a răspuns că nu au avut ocazia de a trece prin zona noastră, am invitat-o la Béziers. Dar, mai apoi, i-am propus să-i trimit un afiş din oraşul meu de adopţie… cu condiţia să-l instaleze pe zidul restaurantului ! Am notat răspunsul afirmativ. 

După numai două săptămâni, întors la Béziers, am selecţionat afişul cel mai reprezentativ pentru oraşul nostru şi… l-am trimis prin poştă. După numai câteva zile, am primit răspunsul de la Câmpulung : afişul trimis a ajuns cu bine ! 

Spre marea mea surpriză şi satisfacţie, după alte două zile, am primit un nou mesaj, conţinând imaginile alăturate.

Afişul din Béziers a fost deja instalat în restaurantul « Select ». 

Ştiam că localnicii de la Câmpulung sunt rapizi. Insă chiar aşa ! 

In tot cazul, când voi reveni la Câmpulung, mă voi simţi… ca acasă!

 

                                         Adrian Irvin ROZEI

                                       Boulogne, noiembrie 2017

Génoise à trois rangées et feuilles de choux farcies

Feuilles de journal

Curtea de Argeş, le 19/10/2017

 

Nous avons à La Bastide Vieille, près de Capestang, sous le toit, une génoise à trois rangées.

Il ne s’agit pas, comme certains pourraient l’imaginer, d’un biscuit à pâte battue du type de ceux fabriqués en Italie et importé en France au XVIIIe siècle!

La « génoise » est l’appellation d’un motif décoratif, largement utilisé dans le Languedoc pour séparer le toit des murs de la maison. La génoise a (surtout) une fonction pratique : créer un décrochement, qui évite à l’eau de pluie de ruisseler sur la façade de la maison et, ainsi, abîmer les murs.

 Traditionnellement, les maisons de notre région n’ont pas de gouttières pour canaliser l’eau de pluie vers un tuyau collecteur qui les conduiraient dans le sol. Mais, les constructeurs ou les restaurateurs modernes trouvent plus simple et que ça rapporte davantage d’installer des gouttières. Donc, pour convaincre plus facilement leurs clients, ils ont inventé des gouttières en zinc et en céramique (verte) ! 

Quand nous avons refait nos toitures, je me suis opposé, avec bec et ongles, à l’installation de ces gouttières, à mon sens anachroniques. Mais, j’ai insisté pour que l’on installe sur le toit des tuiles canal pour respecter la tradition du lieu. Même si elles sont de production actuelle et non pas « roulées sur les cuisses des jeunes filles » (comme les cigares de la Havane !) au XIXème  siècle, qui les rendraient hors de prix. Continue reading

Je vois des « nœuds- verts » partout !

Quand j’avais dix ou quinze ans, à Bucarest, une amie de mes parents souffrant d’un rhumatisme déformant prononcé, souhaitait passer au plus vite à la retraite. Mais, après des mois et des mois d’efforts désespérés auprès des médecins du travail, voyant qu’on n’arrivait à aucun résultat, elle a décidé de changer de tactique.

Elle est allée voir son médecin et, avec le plus grand sérieux, lui a dit : « Je suis très embêtée ! Je vois des « petits nains » partout ! » 

Le médecin, flairant la supercherie, lui a fait passer toutes sortes de contrôles médicaux. Mais, une fois le problème posé, notre amie n’avait plus beaucoup d’efforts à faire. Elle restait prostrée dans les cabinets des médecins, dans les salles d’attente, devant la commission des retraites, et, toutes les cinq minutes, elle sursautait sur sa chaise criant à voix haute : « Là-bas ! Là-bas ! Il y a un petit nain ! ». Et, d’un geste sûr, elle montrait du doigt un coin de la pièce. 

Au bout de six mois d’arrêts maladie et examens multiples et variés, elle a été mise à la retraite d’office avec le diagnostic : « Affection psychique incurable ».

A partir de ce jour, elle n’a plus vu « des petits nains » ! 

Moi, je ne vois pas de « petits nains ». Mais des « nœuds verts », qui me suivent partout. C’est grave, docteur ? 

                                                 *     *     * 

Ma première rencontre avec les poteries d’art a eu lieu à Bucarest, au début des années ’60. Continue reading