Au Parc Monceau, entre la grille et les cerceaux…

File de jurnal

Paris, 22/02/2018

 

«  Être parisien, ce n’est pas être né à Paris, c’est y renaître »

Sacha Guitry

 

Intr-o lume plină de incertitudini, am cel puţin o certitudine ! Muzeul meu preferat la Paris este « Nissim de Camondo » ! 

Nu pentru că Luvrul, cu miile lui de picturi sau sculpturi, nu mi-ar place. Sau că « Musée d’Orsay », cu Sorolla sau Van Gogh, nu mă fascinează. Nici Marmottan Monet, cu impresioniştii şi Victorine de Bellio, nu m-ar pasiona, ş. a. m. d… 

Insă, când intru în holul de la « Nissim de Camondo », am impresia că proprietarii tocmai au ieşit să facă o vizită şi se vor întoarce în curând !

Asta, pentru că aici nu e vorba de « un muzeu », ci de o casă particulară, concepută şi decorată pentru a fi locuită de o familie. 

In realitate, familia Camondo a părăsit locul acum mai bine de 80 ani, când acest edificiu şi întreaga colecţie de « tapiserii, covoare, mobile şi obiecte de artă », au devenit proprietatea Muzeului de Arte decorative din Paris. 

Trista soartă a familiei Camondo, bancherii izraeliţi porecliţi « les Rothschild d’Orient », este bine cunoscută şi nu mai are nevoie să fie amintită.

Insă, dacă revin acolo, în mod periodic, este poate şi pentru că Alexandru Vona –mentorul meu literar, pe adevăratul lui nume Alberto Samuel de Bejar y Mayor – mi-a povestit că, acum un secol, un membru al familiei lui, înrudit cu Camondo, poposea în acest « hôtel particulier », când sosea din Balcani,  în vizită la Paris. 

Desigur că am vizitat acest loc de zeci de ori ! Insă, când trec prin cartier, nu mă pot împiedica să intru la 63, rue de Monceau, chiar şi pentru un scurt moment. 

Când am sosit aici, astăzi, era ora 17h30. Ghidul muzeului m-a avertizat imediat:  « Nu vă mai rămân decât 20 min. de vizită, până la închidere ! »  

I-am mulţumit, însă nu i-am răspuns că, pentru ceeace vreau să văd, este arhisuficient ! Pentru că, în acest edificiu, cunosc fiecare obiect, fiecare colţ, de ani de zile. 

Insă atunci, mi-a venit în minte o întrebare… neaşteptată !

« Dacă ai avea numai 20 min. disponibile şi ţi s-ar spune că poţi selecţiona un singur obiect cu care poţi pleca acasă… ce-ai alege ? » 

Răspunsul nu mi-a luat nici măcar un minut : în acest caz, puţin probabil, n-aş avea nevoie nici măcar de 10 minute ! 

N-aş lua nici vreun tablou, nici vreo mobilă, nici o tapiserie, nici vreo farfurie de porţelan, din secolul XVIII… M-aş duce direct la etajul doi, în dormitorul lui Moïse de Camondo, unde se află o comodă în stilul « Transition », semnată de Cramer, un covor Savonnerie, din timpul regelui Louis XV şi diferite tablouri intimiste din secolul XVIII. Insă eu nu le-aş da nicio atenţie ! 

M-aş îndrepta însă direct spre peretele din spatele patului şi aş băga în buzunar un obiect destul de mic: un “ceas de noapte”!

Denumirea lui oficială este : « Pendule d’alcôve », din « bronz cizelat şi aurit, pe la 1780 -1790, mecanism de Fernand Berthoud ». 

Visez la acest ceas de zeci de ani !

Deşi el este menţionat în trecere printre obiectele din cameră, pentru mine este lucrul esenţial !

Este vorba de un ceas de de perete, care are o particularitate : când te trezeşti, în întuneric, în mijlocul nopţii, şi vrei să ştii care-i ora, nu ai nevoie să aprinzi lumina electrică sau, pe atunci, o lumânare. Ajunge să tragi de sfoara care atârnă sub ceas, şi el sună, mai întâi ora şi apoi minutele ! 

Deşi am vreo 6 pendule, de la cea de 3 metri înălţime, din lemn, trecând prin cea de marmoră de Bruxelles neagră, de la 1820, până la pendula-bornă de pe vremea lui Napoleon III, şi nenumărate ceasuri de mână sau de buzunar, începând cu cel turcesc din 1770, până la cel cu două cadrane, cumpărat la Dubai cu 10 USD, eu visez la… cel din dormitorul lui Moïse de Camondo ! 

Ce n-am făcut ca să obţin un obiect asemănător !  Am căutat pe la toţi anticarii din lume. Nicăieri n-am văzut aşa ceva !   

Drept care, mă consolez revenind, în mod periodic, la acest muzeu.

Cine ştie ? Poate că vreodată îl voi întâlni pe proprietar şi îl voi convinge să mi-l cedeze ! 

On peut rêver, n’est-ce pas ?

*   *   * 

Au parc Monceau
Entre les grilles et les arceaux
Les enfants sages ont des cerceaux
Au fil de l’eau
Dissimulés dans les roseaux
On entend piailler les oiseaux…
 

Yves Duteil

 

Prin « Parc Monceau », trec de mai bine de 50 ani ! 

Chiar dacă e cam departe de locuinţa mea, mă duc pe acolo destul de des. Desigur, momentul ideal este în luna septembrie, chiar dacă natura se schimbă în fiecare anotimp. 

La începutul toamnei, când « la lumière de l’Ile-de-France » învăluieşte parcul într-un halou auriu « vieux or », fiecare arbore, fiecare floare, fiecare monument are ceva fascinant ! Dimineaţa, devreme, când n-au sosit încă trecătorii ce se grăbesc înspre metrou sau spre birourile lor, am impresia că mă aflu… în « Parcul Ioanid », la Bucureşti. 

De altfel, « Lotizarea Ioanid » a fost concepută după modelul « Parc Monceau » în 1910. Adică exect pe când Moïse de Camondo începea construcţia casei sale ! 

Această « iniţiativă  urbanistică », nu era chiar o întâmplare !

« Scuarurile urbane » deveniseră o modă în întreaga Europă, de jumătate de secol. Ele erau, de fapt, numai urmarea logică a unui model iniţiat chiar din secolul XVII, la actuala « Place des Vosges », fosta « Place Royale », din Paris.

Principiul era simplu : « o piaţă înconjurată de clădiri clasice cu portice pe faţada principală şi grădini private către faţadele posterioare. » 

Aşa au fost construite, la Londra, începând din 1627cu scuarul Covent Garden, diferite grădini urbane, răspândite prin oraş. 

La Paris, în perioada de urbanizare intensivă a capitalei, pe vremea lui Napoleon III, s-a decis că o astfel de aglomeraţie are nevoie de nişte « plămâni ». Drept care, au fost amenajate zonele verzi din Bois de Boulogne, Parc Montsouris şi Buttes Chaumont. Cea mai mică, în suprafaţă, fiind « Parc Monceau ». 

Deşi spaţiul înconjurător se înscria într-un perimetru geometric, parcul propriu-zis, a fost conceput după modelul « garden » englez, pe care Impăratul Franţei îl admira atât de mult. 

Aceleaşi principii au fost aplicate, la începutul secolului XX, şi la « Lotizarera şi parcul Ioanid ».

Era normal ! Protipendada românească, în timpul lungilor ei sejururi la Paris, locuise în zona parcului Monceau : George B. Ştirbey îşi avea reşedinţa pariziană pe Boulevard de Courcelles, familia Bibescu ţinea un renumit salon muzical pe rue de Courcelles, Iacob Lahovary  locuia pe Boulevard Berthier, iar Anne de Noailles sau Martha Bibescu frecventau « lumea bună » din cartier. 

Aşa se face că, în Parcul Ioanid, găsim, în variantă redusă, câteva dintre decoraţiile din « Parc Monceau ». 

Extras din: “Lotizarea şi Parcul Ioanid” Arhitectură Bucureşteană – lucrare colectivă Ed. SIMETRIA ARCUB

Timp de patru ani, între 1960 şi 1964, am trecut zilnic, -chiar de două ori !- prin « Parcul Ioanid », în drum spre « Liceul Mihail Sadoveanu », de pe Bulevardul Dacia, devenit azi « Colegiul economic  Virgil Madgearu ». 

Cum îmi aminteam, acum câţiva ani : 

“Singura ocazie în care mă sculam cu plăcere cu noaptea-n cap, căci de obicei trebuia să se tragă de mine ca să plec la şcoală, erau dimineţile de după o noapte de ninsoare, când voiam să fiu primul care trece peste covorul de nea imaculată şi pufoasă în drum spre şcoală, traversând parcul Ioanid. Voiam, idee primară năstruşnică de copil, ca urmele şi pârtia lăsate de mine să fie primele pe zăpadă, chiar dacă pentru asta trebuia să înot prin nămeţi. Aşa aveam sentimentul că „descopăr un nou continent” unde nimeni nu pusese vreodată piciorul! ».

 Tot acolo, am încercat săptămână de săptămână, să « hipnotizez »… un câine, care lătra furios, de câte ori treceam pe lângă gardul casei pe care el o păzea.

Naiv, îmi imaginam că, dacă îl voi privi adânc în ochi timp de câteva minute, se va opri din lătrat. Degeaba mi-am pierdut vremea ! El se oprea, câtă vreme îl priveam, dar începea să latre şi mai cu foc, de cum îi întorceam spatele ! 

In « Parc Monceau », nu sunt câini ! Sau, cel puţin, nu în libertate, prin curţile înconjurătoare, unde casele sunt acum aproape numai birouri de avocaţi sau instituţii şi organisme internaţionale. Cine mai are azi banii necesari pentru a plăti o chirie în acest loc « super-chic » ! 

La Paris, nu se schimbă numele străzilor…după cum bate vântu’!

Insă aici, am păstrat o tradiţie, iniţiată acum 50 ani ! 

De câte ori trec prin parc, mă duc să-i salut pe Fréderic Chopin şi pe Guy de Maupassant. Bine înţeles… sculptaţi în marmoră albă, strălucitoare. 

Mai mult ! De câte ori trec pe la Maupassant cu vreun amic, îl rog să se aşeze în poala domnişoarei gânditoare instalată cu o carte în mână, care visează, cu siguranţă, la frumosul Guy. Gentleman cunoscut pentru legăturile lui strânse cu sexul frumos, pe care, după cum spune tradiţia, reuşea să-l onoreze de şapte ori, în aceeaşi noapte ! 

Aşa se face că am o colecţie de fotografii cu diferite personaje « istorice » alături de admiratoarea scriitorului francez din secolul XIX. Serie iniţiată de tatăl meu, acum jumătate de secol ! 

Mama mea… îl prefera pe « Firfirică Şopinul », cum îi spuneam pe atunci ! 

Numai că, azi am constatat că, probabil, nu sunt singurul vizitator al parcului care a avut această idee !

E foarte probabil că, din această cauză, primăria Parisului a instalat un nou şi oribil gard, suplimentar, care înconjoară acum soclurile statuilor ! 

Bunele tradiţii se pierd ! 

                                   *    *    * 

In mod straniu, aşezat pe o bancă, în faţa bustului lui Maupassant, gândul îmi zboară…spre Budapesta ! 

Acolo, am descoperit, vara trecută, un «  scuar urban »  mai francez decât cel din Paris !

«  Kós Károly tér »  este o piaţă din oraş, oarecum în afara traseelor turistice.

Ea purta un nume diferit, până în 1987, când autorităţile maghiare au decis că va fi numită după cel care a conceput-o şi a participat cu două clădiri la realizarea ei.

Károly Kós, ( Timişoara16 decembrie 1883 – Cluj-Napoca24 august 1977 ) a fost un architect scriitor, grafician, conceptor de cărţi, redactor, editor, profesor şi politician maghiar, originar din Transilvania.

Am descoperit existenţa lui… oarecum din întâmplare ! 

In plimbare prin Budapesta, acum vreo 15 ani, m-am dus să vizitez grădina zoologică. Printre nenumărate alte edificii sau decoraţii « Art nouveau », am remarcat « Casa fazanilor ». Am fost uimit, văzându-l de departe, de asemănarea ei cu bisericile din Transilvania, în zona ce se află între Cluj şi Huedin (Kalotaszeg, în româneşte Țara Călatei). 

Din aproape în aproape, am descoperit activitatea arhitectului Károly Kós, autorul edificiului menţionat, şi am decis să vizitez regiunea pe care el a adus-o în conştiinţa etnografică a Europei. Regiune care l-a inspirat şi pe Aladár Körösfői-Kriesch, alt artist eminent de la începutul secolului XX, pentru care am o imensă admiraţie. Vezi aici

Insă, în piaţa din Budapesta, ceeace m-a uimit era geometria grădinii centrale, ai zice o copie după « Place des Vosges » din Paris, însă înconjurată de clădiri în stilul « Secesiunea vieneză din Transilvania» !

Schemă urbanistică urmează aceleaşi principii : « o piaţă înconjurată de clădiri clasice cu portice pe faţada principală şi grădini… ». 

 

Era oarecum normal să dau peste o « schemă » asemănătoare cu cea a « scuarurilor urbane » de pe alte meridiane europene, pentru că şi acest colţ din Budapesta a fost realizat tot în primele decade ale secolului XX. 

Intre 2010 şi 2011, parcul din piaţa  «  Kós Károly tér »  a fost restaurat, cu fondurile Uniunii Europene, iar faţadele au fost clasate « monument naţional ». 

Imi rămâne numai să caut prin Europa alte « scuaruri urbane », amenajate acum un secol, după aceleaşi principii urbanistice. 

Insă asta presupune nu numai un studiu aprofundat, ci şi multe, multe alte călătorii. 

If I only had time! 

 

                                                         Adrian Irvin ROZEI

                                                         Paris, februarie 2018

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *