Apunake la 100 de ani

Pe 7 aprilie 2003 Grigore Cugler ar fi împlinit o sută de ani!

Cu această ocazie revista „Caretas” din Lima publică un articol omagial pe două coloane, însotit de două fotografii ale creatorului lui Apunake.

Unui cititor neavertizat îi va părea poate curios că o revistă din Peru publică un articol despre un scriitor român destul de puţin cunoscut de marele public, chiar şi în România. Însă revista „Caretas”, fondată în 1950 şi care este publicată în 35000 exemplare săptămânal, a prezentat dintotdeauna o viziune independentă a actualităţii peruviene, ceeace i-a adus, de altfel, nenumărate conflicte cu autorităţile locale.

O altă explicaţie ar putea fi că, în fotografia prezentată în articol, Grigore Cugler apare alături de un băieţel de 4 ani, numit Marco Zilieri. Or, colofonul revistei indică de două ori numele de Zilieri, la funcţiile de direcţie ale publicaţiei.

Articolul semnat de Cesar Levano menţionează principalele etape ale vieţii şi creaţiei lui Grigore Cugler, Riri pentru prieteni, dela naşterea în România până la decesul în Peru, în anul 1972. El aminteşte deasemenea cititorului peruvian, că România a dat literaturii mondiale, în secolul XX, nume reputate, precum Tristan Tzara, Eugène Ionesco şi E. M. Cioran.


Din păcate, jurnalistul peruvian, puţin familiarizat cu limba lui Eminescu, este obligat să aprecieze tururile de forţă realizate de Riri în mânuirea cuvintelor după singurul text scris de Cugler în limba franceză, intitulat „L’Archisucre”, încă inedit. Este ocazia de a traduce în limba lui Vargas Llosa câteva rânduri din acest text apunakist, scris la mijlocul secolului trecut. Şi să amintească faptul că Riri scria texte suprarealiste sau absurde într’o vreme când Ionesco si Cioran de-abia apăreau pe scena literelor mondiale.

Pentru cititorul român poliglot, care poate aprecia subtilităţile celor trei limbi, publicăm alăturat textul prezentat de autorul articolului (în traducerea sa română şi asa cum apare în revistă, în limba spaniolă):

„În epoca pe care doresc s’o retrăiesc în aceste pagini bej si înţelepte, amicul meu zaharisit era – bietul de mine – un om sfârşit. Nu mai putea bea, nici mânca, stătea înecat până la gât într’un cub de cafea tare. O puternică impresie de zgârcenie se degaja din figura lui devastată. Pierduse complet auzul, însă, cum îi rămâneau urechile, le utiliza pentru a-l transporta în caz de urgenţă. Singurul ochi care-i rămăsese, era acoperit de manieră permanentă de o eclipsă locală, însă totală.”

„En la época que intento revivir en estas paginas, beiges y sabias, mi amigo el archiazùcar era – ay de mi – un hombre acabado. Ya no podia beber, ni comer, se tenia inmerso hasta el cuello en un cubo de café cargado. Una fuerte impresion de parsimonia se desprendia de su ser devastado. Habia perdido completamente el oido, pero, como aun conservaba sus orejas, se servian de ellas para transportarlo en caso de emergencia. El unico ojo que le quedaba estaba oculto de modo permanente pour un eclipse local, pero total.”

Textul initial era:

„A le voir on l’aurait pris pour un arbre déguisé en machine ă écrire. Ne pouvant plus boire, ni manger, il se faisait enduire de beurre les parties encore intactes de sa personne et se tenait immergé dans un baquet rempli de café noir. A le voir on l’aurait pris pour une vielle valise désaffectée ou pour une tache de vin. Une forte impression de parcimonie se dégageait de son être ravagé. Il aurait perdu l’ouïe, mais comme il conservait encore ses oreilles, on s’en servait pour le transporter en cas d’urgence. L’unique œil qui lui restait était couvert en permanence par une éclipse totale de lune.”

Cum spun italienii: „Traduttore, tradittore!”

* * *

Stefan Eleutheriadis este un arhitect şi pictor binecunoscut în cercurile româneşti din Brazilia. Şi nu numai!

Pentru că acest pictor mangaliot şi-a expus operele de artă de nenumărate ori la Rio de Janeiro, Sao Paolo, precum şi în alte oraşe din ţara lui de adopţie, unde locuieşte de mai bine de cincizeci de ani. Însă astăzi ne interesează, mai ales, relaţia sa cu Grigore Cugler.

Stefan Eleutheriadis este un distins „apunakist”! Cu alte cuvinte, este capabil să recite din memorie sute de versuri scrise de poetul suprarealist acum mai bine de jumătate de secol.

Când a sosit în Brazilia, arhitectul mangaliot a făcut cunostinţă cu Ştefan Baciu şi soţia lui, Mira. Prietenia şi afinităţile lor artistice erau atât de puternice, încât Baciu a devenit naşul lui Stefan Eleutheriade, cu ocazia căsătoriei acestuia.

După câţiva ani, când Ştefan Baciu a plecat la Lima, Eleutheriade, aflând de întâlnirea lui cu Grigore Cugler, l-a rugat să’i prezinte admiraţia pentru talentul lui, atât de excepţional.

Grigore Cugler i-a răspuns după câtăva vreme printr’o scrisoare, pe care Stefan Eleutheiadis a păstrat-o până astăzi, după 44 ani. Nu numai pentru că ea conţine salutări şi mulţumiri, dar mai ales pentru că este vorba de un adevărat text „apunakist”.

Stefan Eleutheriadis a avut amabilitatea de a ne încredinţa o copie a scrisorii (facsimilul il gasiti mai jos), al cărui conţinut şi formă vor încânta fără îndoială pe admiratorii lui Apunake. Îi mulţumesc încă odată, în numele lor.

„Lima, 14.II.1959
scrisoare către stephan şi lucie eleutheriadis

 

şi vă mulţumesc pentru bunele voastre urări de sărbători.

La rândul nostru, căci rândul fură gândul şi-l saltă peste pârleaz. Eu aştept să-mi scriţi cum se zice pârleaz pe portugheză, ca să Rio de Janeiro în Februarie, Martie, April şi Mai departe. Mai departe, mai încet, tot mai încet, trei covrigi într’un cornet, ca o frunte de poet.

Alexandra mă roagă să vă întreb ce vă veţi face, când se va muta capitala la Brazilia? – Pe tine, ce te priveşte? i-am răspuns. Când aveam vârsta ta, adică doi ani şi patru luni, Capitala era pe undeva între Făgădău şi Bariera Vergului. Acum lipesc mărci uzate pe chipurile tuturor în albumul cu fotografii de familie şi pun zarurile la fiert. Iese o zeamă cu care se spală morţii. Morţii cu morţii şi viii cu viii, iar noi cu nimeni. Dece nu v’aţi stabilit voi în Peru şi noi în Brazilia?

Ne-am fi întâlnit la jumătatea drumului şi am fi văzut dacă e adevărat că scopul scuză mijloacele, dar năravul, ba!

Eu, personal, vă salut în patru labe.

 

G.Cugler”

Pentru conformitate:
Adrian Irvin Rozei, Rio de Janeiro, mai 2003

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *