Amintiri din ţara între pădure şi fluviu

Patrick Fermor

Pe data de 16 iunie, citind în ziarul „Le Monde” anunţul de deces al scriitorului englez Patrick Leigh Fermor, am fost mai mult decât surprins. Citisem acum aproape două decenii o carte autobiografică de călătorie a acestui scriitor, care se petrecea la începutul anilor ’30, şi îmi închipuiam că el dispăruse de multă vreme. Am descoperit însă că Patrick Leigh Fermor, în momentul decesului pe 10 iunie 2011, se apropia de vârsta de o sută de ani.

Dar, şi mai surprinzătoare era traiectoria acestui scriitor, călător, aventurier, poliglot, rezistent, scenarist… pentru a menţiona numai parte din caracteristicile unei vieţi impresionante prin intensitatea şi varietatea momentelor trăite.

Patrick Leigh Fermor s-a născut pe 11 februarie 1915 la Londra, în familia unui geolog de înalt nivel, dar care, locuind mai ales în India, şi-a lăsat fiul în grija bunicilor, care locuiau într-o fermă din sudul Angliei. Tânărul Patrick a profitat de această libertate pentru a citi cu aviditate, a învăţa diferite limbi străine, printre care şi latina sau greaca, constituindu-şi astfel o solidă cultură clasică, ce urma să-i servească în anii următori, uneori de manieră neaşteptată.

Însă acest nivel intelectual înalt nu l-a împiedicat să aibă numeroase probleme, încă din anii adolescenţei, fie cu sistemul şcolar englez, atât de rigid, fie cu diferiţi locuitori ai regiunii, printre care băcanul din sat, pe a cărui fiică Patrick a sedus-o.

La numai 17 ani, exmatriculat dela King’s School din Canterbury, Patrick decide să treacă la alt tip de educaţie şi pleacă, numai cu un sac în spate, într-o călătorie prin Europa, care urma să-l poarte din Olanda până la Istanbul. Întâmplarea face ca această călătorie « iniţiatică » să se desfăşoare într-un moment crucial din istoria Europei: puţin timp după sosirea lui Hitler la putere, la sfârşitul anului 1933 şi de-a lungul anului 1934.

Deşi Patrick Leigh Fermor plecase cu ideea de a nu frecventa decât oameni simpli, chiar şi cerşetori, de-a lungul voiajului pe care dorea să-l întreprindă, întâmplarea şi cultura lui excepţională l-au făcut să se apropie şi de personaje din lumile cele mai variate: contese, prelaţi, cărturari, proprietari bogaţi, fermieri, ţărani etc.

Un lung sejur în Grecia continentală şi în insulele Mării Egee îl fac să-şi sărbătorească aniversarea celor 21 ani la Muntele Athos, voiaj care-l va marca pentru restul vieţii. De altfel, Patrick Leigh Fermor şi-a petrecut ultimile decenii din viaţă în Grecia, într-un mic sat din sudul Peloponezului.

Consecinţă naturală a remarcabilelor sale cunoştinţe, tot atât lingvistice, cât şi culturale sau geografice, ale lumii balcanice, el decide să se înroleze, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Serviciile Secrete britanice din Albania.

Paraşutat în Creta, în 1942, Patrick Leigh Fermor organizează şi conduce, timp de doi ani şi jumătate, rezistenţa împotriva celor 22 000 soldaţi germani, care ocupau insula.

În cadrul acestei funcţii, el dirijează capturarea şi transferul generalului german Karl Kreipe.

Legenda spune că, ajunşi în preajma muntelui Ida la răsăritul soarelui, generalul neamţ ar fi murmurat câteva versuri latine din poemul în care Horaţiu celebra acest loc magic. Majorul Leigh Fermor, admirator fervent al literaturii latine, a continuat poemul din memorie. O legătură culturală neobişnuită s-a creat astfel între cei doi războinici, care combăteau în două forţe armate inamice.

Mulţi ani mai târziu, într-o emisiune organizată de televiziunea greacă în anii ’70, fostul general german mărturisea că nu-i poartă deloc pică celui care, deghizat mai întâi în cioban şi mai apoi în ofiţer nazist, l-a făcut prizonier şi, după trei săptămâni petrecute prin munţii Cretei, l-a predat autorităţilor engleze din Cairo.

Nu tot aceeaşi a fost reacţia comandamentului german care a decis, în urma acestui afront, ca orişice comando inamic capturat să fie executat pe loc, fără nicio altă formă de judecată.

Însă Patrick Leigh Fermor a fost decorat pentru această faptă eroică, de către autorităţile britanice, cu ordinul “Distinguished Service Order”. În 1957, această aventură, descrisă de Leigh Fermor într-o carte, a devenit subiectul unui film, intitulat “I’ll Met by Moonlight” (în USA, “Intelligence Service”), în care rolul briliantului ofiţer englez era interpretat de faimosul actor Dirk Bogarde.

Începând din anul 1950, Patrick Leigh Fermor se dedică, în egală măsură, scrisului şi călătoriilor.

În mod straniu, primele lui cărţi, descrieri de călătorie sau romane, se petrec sub soarele fierbinte al Antilelor (The Traveller’s Tree, The Violins of Saint Jacques) şi se remarcă prin calitatea descrierilor peisajului, a vieţii locuitorilor, a sentimentelor şi deznădejdilor ce-i animau.

La sfârşitul anilor ’50, Patrick, instalat la Hollywood, devine scenarist.

În 1958, el semnează scenariul filmului „Les Racines du Ciel”, după un roman de Romain Gary, regizat de John Huston şi interpretat de o pleiadă de vedete ale epocii: Trevor Howard, Errol Flynn, Orson Welles, Juliette Greco.

După ce a abandonat ani de zile activitatea literară, Patrick Leigh Fermor publică, în 1977, „A Time of Gifts” şi, în 1986, „Between Woods and the Water”, două volume care descriu aventurile debutului său de călător în Europa interbelică.

Însă esenţialul inspiraţiei lui Patrick Leigh Fermor, într-a doua jumătate a vieţii, provine din lumea şi cultura elenă. Obsedat fiind de spiritul culturii clasice, el devenise un militant activ în favoarea unei Europe unite. Deşi este considerat de unii critici ca « arhetipul englezului », el a fost distins cu ordine, decoraţii şi titluri de onoare tot atât de bine în Marea Britanie, cât şi în Grecia sau în Franţa.

În reşedinţa lui din Kardamili, în sudul peninsulei Peloponez, „Mikalis” Leigh Fermor se întâlnea cu alţi călători-scriitori renumiţi, printre care Bruce Chatwin, a cărui cenuşă este îngropată lângă biserica din sat.

Şi totuşi, Patrick Leigh Fermor a fost înmormântat în Anglia, lângă Chetelham, unde avea o casă, alături de soţia sa, decedată în 2003, cu care nu a avut copii!

„Funeste erreur de livraison”, cum spunea Georges Brassens? Chi lo sa?

* * *

Versiunea franceză a cărții lui Patrick Leigh Fermor

Mărturisesc că, atunci când mi s-a oferit, în 1993, versiunea franceză a cărţii lui Patrick Leigh Fermor “Between the Woods and the Water”, intitulată “Entre fleuve et forêt”, am răsfoit-o la repezeală şi nu i-am dat mare atenţie.

Numai acum, după ce am descoperit istoria pasionantă a vieţii autorului ei, am reluat lectura pe îndelete.

Această carte de călătorie, descrie partea a doua a voiajului întreprins de Patrick Leigh Fermor în 1934. Ea poartă subtitlul: „Pe jos până la Constantinopol: dela Dunărea Mijlocie până la Porţile de Fier” şi se desfăşoară pe teritoriile Ungariei şi României. Aproape 230 pagini din cele 335 ale volumului descriu partea românească a traseului.

Însă descrierea lui Patrick Leigh Fermor nu se reduce la o simplă carte poştală sau la un ghid de călătorie pentru uzul turistului în căutare de exotism. Cultura lui, cunoştinţele lingvistice, interesul pentru tradiţiile locale, pentru mentalitatea oamenilor întâlniţi, se traduc prin lungi digresiuni istorice, literare, prin comparaţii etnografice sau etimologice.

Aspectul cel mai straniu este că această carte a fost scrisă la jumătate de veac după înfăptuirea călătoriei descrise, pe când autorul era un tânăr de numai 19 ani. E drept că el mărturiseşte că, pentru a o redacta, s-a servit de un carnet de călătorie, pierdut şi regăsit ca prin minune. Însă aceasta nu diminuează cu nimic maturitatea şi spiritul de observaţie de care el dă dovadă de-a lungul voiajului.

În plus, tânărul călător beneficiază de un moment particular din istoria regiunii. Traseul descris este concentrat numai în Transilvania şi în Banat (Arad, Săvârşin, Alba-Iulia, Cluj, Târgu-Mureş, Sighişoara, Sibiu, Hunedoara, Caransebeş, Orşova, Cazane, Ada-Kaleh…). Este vorba de teritorii intrate în componenţa Statului român de numai un deceniu şi jumătate, unde „vechiul” şi „noul” convieţuiesc încă, uneori dând impresia că trăiesc pe planete diferite.

Autorul însuşi mărturiseşte în prefaţa scrisă la Kardamili, în 1986, chiar în ziua în care împlinea 71 ani:

Deceniul următor avea să măture această lume ferită, rustică, şi asta mă face să înţeleg cu atât mai bine cât de norocos am fost sezizându-i îndelung vederea de ansamblu, ba chiar de a mă fi asociat ei cu puţin. Totul se întâmpla ca şi cum o înţelepciune subconştientă mă dirija în această parte a voiajului, şi, când ea s-a terminat, în sudul Dunării, şi mi-am reluat ritmul mai rapid pentru a traversa defileul Balcanilor, mi-am dat seama în mod brutal de extraordinaritatea regiunilor pe care tocmai le traversasem: din acel moment, ele au căpătat o strălucire magică, pe care jumătatea de secol ce a urmat n-a făcut decât s-o accentueze.

Cât de interesant ar fi fost dacă autorul ar fi putut reveni astăzi pe aceleaşi meleaguri şi ne-ar fi împărtăşit impresiile sale!

În tot cazul, în plus de mărturia emoţionantă a autorului privind spiritul acestei regiuni, care l-a marcat pentru restul vieţii, prefaţa menţionează numele câtorva persoane originare din România (Alexandre Mourouzi, Constantin Soutzo, Bălaşa Cantacuzène, Niko Ghika –căruia volumul îi este dedicat-, …) cu care el a devenit prieten intim.

Este dovada unei fidelităţi culturale şi afective care a traversat vremea!

Adrian Irvin Rozei, Paris, iulie 2011

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *