Amintiri cu Costin Cazaban

Textul prezentării fàcute pe 28/10/2017 la Palatul Cantacuzino, cu ocazia serii de “evocare-concert” în amintirea lui Costin Cazaban. Pentru înregistrarea video a evenimentului clic aici.

In 1953, când am sosit la şcoala Clemenţa în clasa I, am făcut cunoştinţă cu Costin Cazaban.

Foarte repede, printre toţi noii mei colegi, l-am ales ca “cel mai bun prieten”. Cred că alegerea a fost reciprocă, pentru că el m-a invitat imediat în familia lui. Vorbind despre familie, atunci am aflat că avem şi legături familiale, mama lui Costin făcând parte din marea familie a “Sanielevicilor”, cei care au dat României nenumăraţi artişti, scriitori, oameni de ştiinţă…ba chiar şi patru academicieni!

La Costin în casă, mulţumită prezenţei tatălui său, Jules Cazaban, a cărui amintire am avut ocazia s-o evoc în cadrul acestor reuniuni, domnea o ambianţă culturală rară în acea vreme. Ba chiar şi o deschidere internaţională neobişnuită, datorită turneelor în străinătate sau congreselor la care participa Jules, dar şi pentru că mama lui Costin, Irina Nădejde, ştia să atragă şi să primească în casa lor toată lumea artistică a epocii.

După puţină vreme, a venit timpul celor “Trei muşchetari”. Eram, ca în romanul lui Alexandre Dumas, 4 colegi de clasă, care visam la eroii francezi ai epocii regelui Ludovic al XIII-lea.

Dacă pentru rolurile lui Athos şi Aramis doi dintre colegii noştri erau desemnaţi cu uşurinţă de fizicul lor, era mai complicat cu Porthos şi D’Artagnan. Având în vedere corpulenţa lui Costin, mie mi se părea că rolul lui Porthos îi revenea în mod automat. Nu asta era şi părerea lui !

De aceea, am discutat îndelung, amândoi dorind să-l întruchipăm pe D’Artagnan ! Din fericire, au apărut alte preocupări, care au lăsat deoparte această dispută copilărească.

Atunci am început operaţia « încurcă lume » !

Costin a venit cu ideea că, dacă ne urmăresc nişte bandiţi, trebuie să ştim unde ne putem ascunde. Deci, trebuie să studiem toate străzile, intrările, curţile, gangurile…din oraş şi să le cunoaştem “ca pe buzunarul nostru”.

Aşa a început, săptămână de săptămână, un şir de plimbări prin Bucureşti, care erau, în fond, un mod de a descoperi şi aprecia arhitectura oraşului.

Mai târziu, pe la vreo 15 ani, am decis să luăm unu’ câte unu’, muzeele din Bucureşti. Ca să le găsim adresele, Irina ne-a dat un ghid din anii ’30.

Când am ajuns la « Muzeul Calinderu », am fost cam decepţionaţi ! In locul lui se găsea o… gaură cu bălării. Fusese bombardat la sfârşitul războiului !

In schimb, la Muzeul Storck, într-o după-amiază întunecoasă de iarnă, în frigul care domnea acolo, am dat peste o doamnă în vârstă, aşezată într’un jilţ de lemn sculptat. Am vorbit îndelung cu ea (eram singurii vizitatori !), ne-a explicat sensul picturilor, originea sculpturilor şi multe alte detalii artistice. Când am întrebat-o dacă este ghidul muzeului, ne-a răspuns:

Nu! Sunt Cecilia Cuţescu Storck! 

Insă, mai întâi, înainte de construcţia Sălii Palatului, nu duceam zilnic în piaţa de lângă biserica Creţulescu. Acolo era capătul tramvaiului, dar, chiar lipit de Palat, într-o frumoasă grădină care a dispărut, se afla un complex de fântâni dominate de statuia unui faun enorm, care cânta din nai. 

Noi ne duceam acolo să ne închinăm zilnic la « zeul nostru Pan », cum spunea Costin. Şi să facem să ţâşnească apa din « vasele comunicante ».

Am regăsit statuia « zeului nostru Pan » de Constantin Baraschi, în muzeul de artă de la Constanţa, acum câţiva ani. 

Desigur că am petrecut împreună cu Costin nenumărate după-amieze, mai ales în timpul iernii, vizitând galeriile Muzeului Naţional de Artă. După ce studiam prin cărţile destul de anoste ale vremii câte o perioadă artistică, ne duceam la muzeu ca să vedem tablourile lui El Greco, ale impresioniştilor francezi sau sculpturile lui Brâncuşi.

Din această perioadă, datează un prospect turistic, legat de mânăstirile din Bucovina, pe care Costin a făcut studii pentru semnătura lui « oficială ».

Pe atunci, eram foarte şocat că mi-a mâzgălit documentul. Azi, sunt foarte mulţumit că îl am ! 

Am fost coleg de clasă cu Costin, timp de 4 ani, la Clemenţa (şcoala elementară) şi coleg de şcoală, timp de 3 ani, la “Spiru Haret”.

Când am fost obligat să trec la liceu, la « Sadoveanu », legătura noastră nu s-a întrerupt. Aveam aceeaşi prieteni, el i-a cunoscut pe colegii mei de liceu, eu continuam să fiu în contact cu « Spiru », prin intermediul lui Costin. Ca să nu mai vorbim de vacanţele petrecute la Tuşnad, împreună cu părinţii noştri. 

In perioada liceului, am participat cu Costin la Cursurile « Universităţii de Artă populară » de la Sala Dalles, unde mergem ca să ascultăm prelegerile unui Petru Comarnescu sau Eugen Schileru. Au fost începuturile formaţiei noastre artistice, mai ales în domeniul artelor plastice, completată, în anii studenţiei, cu cea muzicală. 

Incepând din 1958, eram amândoi abonaţi la concertele Filarmonicii, pe care le frecventam săptămână de săptămână, precum şi pe cele de la Sala Radio, la Sala Mare sau Sala Mică a Palatului.

In perioada liceului, Costin s-a dirijat din ce în ce mai mult înspre lumea muzicală. Inainte de a alege domeniul compoziţiei, el dorea să devină dirijor. Am asistat, în acea perioadă, la lecţiile lui de pian, iar, mai târziu, în anii studenţiei, la primele încercări de compoziţie. Imi amintesc de ore în şir de căutări, când freca strunele violoncelului rămas de la Jules, cu un pahar întors cu gura-n jos, în căutarea unor sunete noi. Şi, de mai multe ori, foarte stridente ! 

Pe atunci, îmi vorbea despre profesorii lui, Myriam Marbe sau Anatol Vieru, cu care a rămas în contact zeci de ani după sfârşitul Conservatorului, despre compozitorii din generaţia lui (Costin Miereanu sau Aurel Stroe), îl întâlneam deseori la concerte pe colegul său Simi Ulubeanu. 

De câteva ori i-am spus că aş dori să învăţ măcar rudimentele contrapunctului şi ale armoniei. Mi-a promis că-mi va explica foarte simplu bazele necesare pentru a urmări o partitură. Din păcate, n-am găsit niciodată timpul minim pentru a ne aşeza la un birou ca să discutăm despre asta ! Am reluat această propunere, în anii ’90. Am decis că o vom face…când vom ieşi la pensie! 

Tot în perioada studenţiei, participam, împreună cu Costin, la programele muzicale sau culturale de la Conservator. In special, la « Prietenia artelor », prelegeri ilustrate cu fragmente muzicale sau imagini artistice de Viorel Cosma. 

După plecarea mea din România, am rămas în contact cu Costin prin scris. Eu îi povesteam ce descopeream prin Franţa, el îmi vorbea de activităţile culturale din Bucureşti. Imi menţiona programele cele mai remarcabile din sălile de concerte, piesele de teatru, activitatea compozitorilor cunoscuţi. Am păstrat mare parte dintre aceste scrisori. 

Deşi activităţile lui, pe plan componistic sau mediatic, programme de TV, articole în ziare şi reviste, înregistrări şi concerte, se tot înmulţeau, am remarcat o amărăciune din ce în ce mai profundă. 

Când, în 1974, am revenit pentru prima dată în România, am înţeles de ce. Mi-a povestit îndelung toate mizeriile care i se făceau, pentru că nu « era pe linia Partidului ».

Un detaliu, azi amuzant, dar pe atunci înjositor. Cum Costin avea părul lung şi ordinele de la « stăpânire » erau ca toată lumea să aibă părul scurt, când apărea la televiziune, i se făcea un catogan, era filmat numai din faţă şi n-avea dreptul să mişte din cap ! 

Tot atunci, am trăit o scenă degradantă. M-am dus să-l văd la Conservator, în orele de lucru. Costin împărţea biroul cu alţi doi muzicieni, care, de cum am sosit, au scos o sticlă de ţuică dintr-un sertar şi… am început să vorbim. După vreo două ore, timp în care eu le povesteam voiajele mele prin lume, (începusem deja activitatea la « internaţional ») ţuica s-a terminat. Cum nu doream ca ei să plătească, am coborât şi am cumpărat, peste drum, o altă sticlă de ţuică. Nici nu mi-am dat seama cât de inconştient eram !

Dacă m-ar fi prins, intrând cu alcool într-o instituţie de Stat ? Eu, care în plus aveam paşaport francez ! 

In ziua următoare, am plecat la Cheia, unde fusesem de câteva ori cu Costin. La câteva ore după sosirea acolo, a apărut şi el. Se aranjase să aibă două zile de vacanţă şi luase primul autobuz spre Muntele Roşu. 

După ce l-am ajutat să poată participa la festivalurile şi concursurile muzicale de la Darmstadt, în Germania, când a apărut la Paris în 1983, împreună cu Diana, a locuit la noi. Imi amintesc momentele de tensiune când trebuiau să decidă rămânerea definitivă în Occident. 

Alţi vorbitori vor menţiona, cu siguranţă, activitatea muzicală a lui Costin în Franţa. Eu am păstrat un articol, publicat în ziarul « Le Figaro », din luna aprilie  1992, în care Costin face prezentarea emisiunii « România  pe divanul lui Henri Chapier », alt om de cultură de origină română din Occident. 

Ar mai fi atâtea lucruri de spus despre Costin, ca om sau ca artist. Timpul nu ne permite !

Aş dori să-l citez aici pe Andrei Vieru, fiul fostului său profesor de la Conservator şi mare prieten, care, în cartea sa « Elogiul vanităţii », spune despre Costin, într-un text intitulat « Elogiu funebru : portretul unui orgolios » :

« Costin Cazaban nu numai că nu gândea ca toată lumea, dar nici nu făcea niciun efort pentru a se feri de tăvălugul gândirii comune. De-a lungul anilor, şi-a exprimat punctele de vedere cât se poate de răspicat. Fără menajamente, uneori poate fără diplomaţie. Ori, societatea are adesea pică pe cei care se disting… 

Costin a fost unul din rarii oameni în stare să-ţi arate cum să desparţi superficialul de ceea ce este în tine mai profund…

Cazaban era, cred, unul dintre puţinele spirite universale căruia nu-i erau străine nici filozofia, nici religia, nici raţiunea şi nici mistica sunetelor şi a cifrelor, nici logica, dar nici dialectica. » 

 

In ce mă priveşte, nu pot uita vorbele lui Costin, acum vreo 15 ani, când tocmai începusem să public, cu care m-a încurajat să continui, spunându-mi : « Există un public pentru ceeace faci ! » 

Intâmplările vieţii ne-au îndepărtat, cel puţin din punct de vedere artistic. Marele meu regret este că nu am avut timpul necesar să ne aşezăm liniştiţi şi să punem multe lucruri, clar, pe masă.

Soarta a fost vitregă cu noi !

Mai ales cu Costin, dacă ne gândim la sfârşitul său prematur.

Insă el mi-a făcut un enorm cadou, chiar şi « post mortem ».

După liturghia de pomenire, în aprilie 2009, în cripta bisericii de la Saint Sulpice  am auzit o doamnă spunând : « Şi eu sunt o Sanielevici ! »

Astfel am intrat în contact cu « verii » mei din familia Canarache, cu care sunt astăzi nedespărţit.

E cu siguranţă un semn de prietenie, venit de sus !

 Adrian Irvin ROZEI

 Boulogne, octombrie 2017

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *