Amintiri cu « AUTOMATICA ‘69 »

Acest text este o urmare a reîntâlnirii cu foştii mei colegi de la « Facultatea de Automatică » din 24/09/2019. Ea a avut loc cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la  absolvirea promoţiei « Automatica  ‘69 ». Istoria noastră de acum jumătate de secol a fost prezentată, în cadrul general al Institutului Politehnic din Bucureşti, într-un volum de amintiri.

 

Dragi colegi,

O întâlnire ca cea din luna septembrie, este o excelentă ocazie de a « umbla prin fundul memoriei » şi a scoate la iveală  amintiri, uneori depuse sub straturi istorice de zeci şi zeci de ani !

Este, cel puţin, cazul meu. Poate şi pentru că, cu unele excepţii puţin numeroase, nu m-am mai văzut cu voi…de 5 decenii ! 

De această dată, voi începe…cu sfârşitul. 

In vara anului 1967, primisem deja autorizaţia de a părăsi România (după o aşteptare de 16 ani !). Era în luna iunie, examenele anului III se terminaseră, mai rămânea numai « Practica în producţie ». In acel an, la « Uzinele Semănătoarea ».

Practica în producţie, la Uzinele Semănătoarea, cu grupa mea

Exact în acel moment, a sosit din Franţa o familie de francezi, pe care-i cunoscusem cu doi ani înainte. Ei veneau în vacanţă în România, cu intenţia de a străbate ţara timp de două săptămâni. Tatăl meu organizase un traseu formidabil, care trecea prin principalele localităţi turistice ale ţării.

Era o ocazie fantastică de a le descoperi, cu atât mai mult cu cât, îmi închipuiam că, era pentru ultima dată în viaţa mea. 

Insă, cum pe atunci nu ştiai niciodată dacă CHIAR vei pleca din ţară, până nu treceai frontiera, era preferabil să nu anunţi sus şi tare acest gen de eveniment.

Drept care, am decis să fac « profile bas » şi să particip la « practica în producţie”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Totuşi,  nu voiam să ratez vizitele prin ţară şi am plecat cu francezii mei, spunându-mi că “mă descurc eu, peste două săptămâni”! 

Desigur că, încă de la prima etapă, duminică la Braşov, am dat peste un coleg (care?). La despărţire, el mi-a spus : « Ne vedem mâine la « Semănătoarea ! ». Iar eu, foarte calm, am răspuns : « Cu siguranţă ! ». 

Două săptămâni mai târziu, când am apărut la « Semănătoarea », diferiţi colegi mi-au susurat : « Eşti nebun ! Ai chiulit 2 săptămâni ! Nu vei avea nota de trecere ! » Şi eu : « Am fost bolnav ! »Numai că…fusesem văzut la Braşov ! 

La sfârşitul săptămânilor de practică, unul dintre noi a propus să facem o despărţire oficială şi s-o sărbătorim într-un restaurant din parcul Herăstrău.

Ideea asta mi-a plăcut la nebunie ! Aveam ce să sărbătoresc ! Numai că…trebuia să-mi ţin gura.

Locul ales (de cine ? Cred că de colegul nostru Soare Călin !) era ceea ce azi se numeşte « Restaurantul Ancora ». Imi amintesc perfect sala, cu o masă lungă, la care am rămas ore în şir. Foarte puţin de numele comesenilor! 

Insă Soare s-a distins cu această ocazie!

Amintindu-şi de “tinereţile lui” din groapa Floreasca, i-a invitat pe ţiganii lăutari să ne cânte. Cultura lui în acest domeniu fiind remarcabilă, ca varietate şi colorit, era obligat să scoată din buzunar, în mod periodic, câte o bancnotă, pe care scuipa lipind-o pe fruntea vioristului ! 

Mă tot întrebam, de unde avea banii ăştia. Şi, în paralel, curgeau sticlele de vin !

Fapt cert este că am terminat pe la ora 3 spre dimineaţă, mai toţi chercheliţi bine şi fără un ban în buzunar.

Am avut tot timpul necesar să ne trezim ! La ora aia, nu mai exista niciun autobuz, aşa că am revenit acasă pe jos, ceea ce mi-a luat vreo 2 ore. 

Parcul, noaptea, era superb ! Am visat, timp de zeci de ani, în Franţa, la acea petrecere de pomină. Pe care n-am reuşit s-o refac decât după ’89. 

Dacă vom avea ocazia să ne revedem –ceea ce îmi doresc…cât mai repede !- aş suggera să facem acolo întrunirea noastră. Nostalgie! Nostalgie! 

Intretimp, aş dori să ştiu dacă şi alţi colegi îşi mai amintesc de această seară. Mihai Şeitan, cu siguranţă! Era printe participanţi. 

După vreo 2 luni, pe la sfârşitul lunii august, eram în faza finală a « plecării », cu actele aproape gata.

Atunci, am decis să fac o excepţie la regula pe care mi-o impusesem şi m-am dus la o “meditaţie” la “Organe de maşini”, la care cred că aveam o restanţă.

Nu pentru că-l iubeam aşa de tare pe “Mistreţul”. Despre care, una dintre colegele noastre spunea că predă “organe de maşini care ne dărâmă”! Ci, ca să-i trec pe sub nas că plec şi să las să înţeleagă că nu-mi mai pasă de torturile lui. 

In mod straniu, a fost foarte înţelegător, numai că nu m-a felicitat!

Cum plecarea noastră, obţinută după multe aventuri de către verişoara mea din Haga, prevedea o instalare în Olanda, Mistreţul mi-a vorbit de bine despre această ţară. Singurul reproş pe care i-l făcea, era existenţa acelor “provo” cam agresivi, atât de mediatizaţi pe atunci. 

Două luni mai târziu, eram deja elev la « l’Ecole des Mines » din Saint-Etienne.

Am avut enorma şansă de a sosi acolo tocmai când se pregăteau ceremoniile sărbătoririi a 150 ani de existenţă a Şcolii noastre. 

Cu această ocazie, a avut loc şi un bal, în sălile şcolii, pentru a căror decorare toţi elevii au lucrat timp de două săptămâni. 

Mai puţin…eu !

Am fost desemnat să-i însoţesc pe cei 20 elevi ai Şcolilor de Mine din toată Europa, sosiţi la St. E. cu această ocazie. Autorităţile au decis că « vorbesc limbi străine », în tot cazul, mai bine decât colegii mei francezi (ceea ce nu era dificil !) şi că le voi explica mai uşor ce trebuie să vadă.

Eu, care tocmai căzusem din pom, pardon ! din România mea natală !, şi nici nu ştiam ce-i aia « Franţa » ! 

A fost o formidabilă ocazie de a vizita regiunea şi, în special, instalaţiile olimpice de la Grenoble, în curs de amenajare în vederea Jocurilor din 1968.

Atunci, am avut o idee năstruşnică ! Am luat o invitaţie la « Balul celor 150 ani », exact ca cea ataşată în acest mesaj, şi am trimis-o… Mistreţului! Asta, numai ca să-i fac boală! Ştiam că nu va putea veni. 

Stratagema mea a prins ! Mistreţul a comentat cu câţiva dintre colegi, spunând că ar fi venit, dar că…nu are timp ! Vulpea, când n-ajunge la struguri… !

Nu-mi mai amintesc cum am aflat asta. 

Infine, cred că m-am întins cam prea mult.

Mai rămân şi alte poveşti. Le las pe altă data, dacă îmi confirmaţi că… interesează pe cineva.

Şi, dacă vă trezesc amintiri asemănătoare. 

Pe curând, … vreau să sper !

 

                                                           Adrian Irvin ROZEI

                                                       Boulogne, octombrie 2019

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *