„Afacerea Brâncuși” și urmările ei

În numărul datat ianuarie 2003 al revistei „Beaux-Arts Magazine”, Jean Paderos se adresează cititorului, chiar de la începutul articolului său, cu întrebarea: „Connaissez-vous l’affaire Brancusi”?

După care povesteste cu lux de amănunte pentru amatorul de artă francez ceea ce pentru omologul lui român este deja „de l’histoire ancienne”.

În 1926, pictorul si fotograful american Edward Steichen cumpărase o operă realizată de Constantin Brancusi în Franta, „Pasărea măiastră”, în franceză „L’oiseau dans l’espace”. La sosirea la New York, autoritătile vamale americane interceptează obiectul si reclamă taxele corespunzătoare unei piese de metal manufacturate, legea americană de atunci afirmând că un obiect de artă trebuie să fie „cioplit sau modelat, o imitatie a unui model natural”, să aibă dimensiunile modelului, să fie original (nu mai mult de două reproduceri), să fie opera unui artist de profesiune si să nu aibă un caracter utilitar. Era o ocazie neasteptată pentru a obtine recunoasterea de către autorităti a evolutiei artistice înfăptuite în ultimile decenii.

Drept care Steichen si Brancusi decid să atace decizia autoritătilor americane în fata justitiei. Asa începe procesul „Brancusi contra Statele Unite”.

Întrebările si răspunsurile, ca si conditiile întregului proces, reeditate de curând în Franta, par astăzi suprarealiste, dacă nu chiar ridicole, însă ele au marcat o etapă decisivă în lupta pentru definitia operei de artă, ba chiar si în ceea ce priveste proprietatea intelectuală a artistului asupra creatiilor sale. Astfel, la sfârsitul dezbaterilor, „Măiastra” a fost recunoscută ca fiind „productia originală a artistului”.


Numai că de atunci a curs multă apă pe sub podurile de pe Hudson River!

Deja în acea epocă un Marcel Duchamp emisese teoria unui „ready-made object” si afirma că: „După cum tuburile de pictură utilizate de un artist sunt produse manufacturate si gata făcute, tragem concluzia că toate picturile din lume sunt „ready-made” compuse si lucrări de asamblaj”.

De unde numai un pas până la afirmatia, sub formă de postulat, emisă de Salvador Dali în termenii aproximativi următori: „Orisice gheată aruncată de Salvador Dali într’un butoi de smoală, iese la suprafată sub forma unei opere de artă cu o valoare de 1.000 de dolari”. Cu simplul detaliu suplimentar neprecizat de artist: „cu conditia să găsească un imbecil, pardon, amator de artă, gata să plătească această sumă”.

Drept care Didier Semin emite o teorie prin care afirmă, în cartea sa „Le Peintre et son modèle déposé”, că, în fond, există două forme de opere de artă pe care le numeste: „autografe” si „alografe”.

Operele „autografe” sunt cele a căror executie este determinată de artist, cum ar fi o pictură sau o sculptură. Celelalte nu există în mod obligatoriu si deci nu sunt conservate ca operă, ci ca „proces de realizare”, cum ar fi afirmatia lui Salvador Dali sau brevetele depuse de Yves Klein, care încerca să’si „protejeze drepturile de autor asupra unei idei a cărei aplicatie nu cere nici o cunostintă tehnică particulară”.

Rezultă o nouă polemică, si un proces în curs, privind, de data aceasta, utilizarea „a titre personnel” a unei fotografii reprezentând un act artistic realizat de un alt creator.

Bietul judecător, la fel ca cel din procesul lui Brancusi, trebuie să fie nu numai un amator de artă avizat de ultimile răcnete ale profesiunii de creator, dar si să se ferească de opinia posteritătii, în cazul în care decizia lui va apărea ridicolă generatiilor viitoare!

În orice caz, părerea unanimă este că această decizie va marca o nouă frontieră a proprietătii intelectuale.

Pentru memorie, amintim că, acum câtiva ani, proprietarii unor domenii aflate pe pantele vulcanilor din Auvergne, în Masivul Central francez, au reclamat drepturi de autor fotografilor care doreau să utilizeze imaginile acestui loc pentru realizarea unui afis publicitar.

Oare n’am ajuns la momentul în care începem să „sărim peste cal”?

Adrian Irvin Rozei, Paris, februarie 2003

10 thoughts on “„Afacerea Brâncuși” și urmările ei

  1. Un exemplu de piesă de teatru reprezentată cu succes la Paris – piesa “The Crying Body” – în care “se sare peste toată herghelia”:

    “Cei nouă interpreţi se dezbracă, urinează pe scenă, se scuipă, se bat, insultă grosolan publicul şi sfârşesc prin a se masturba. Urmează scene de blasfemie, unde un arhiepiscop este deghizat în Moş Crăciun, iar un Christos complet nud işi agită sexul urlând. Un preot se excită ascultând confesiunea lipsită de pudoare a unei pescăriţe, îşi dă sutana jos etalându-şi organele genitale, contorsionându-se ca un nebun. Apoi, trei femei işi dezbracă robele pentru a urina, cu sexul la vedere şi picioarele în aer în stilul canin.

    Un actor soseşte şi urinează şi el, iar un altul îşi bea propria urină. Intervine apoi o scenă de masturbare colectivă, timp de zece minute, după care spectatorii sunt înjuraţi, iar cei din primele rânduri sunt împroşcati cu urină.

    Totuşi – înspăimântătoare amprentă a vremurilor pe care le trăim – faţă de acest monument de porno-scatologie degradantă, doar în jur de 40 de persoane din miile de spectatori au părăsit sala, în timp ce cei ramaşi au aplaudat cu frenezie, ţipând: “Bravo! Bravo!”, în timp ce actorii continuau să-i înjure.”

    Articolul complet se găseşte la adresa
    http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=3336&lang=RO

  2. Absolut de acord cu comentariul altermedia!
    Am fost şi eu puţin pe site- ul Misa şi nu- mi pare deloc, că ar avea vreo atitudine negativă faţă de desfrânare. Ori să acuzi un mod al desfrânării, practicându- l pe altul nu mi se pare sănătos.

  3. Am de vinzare o capodopera: un bideu, intens folosit si care a capatat in timp o patina maronie… Va asigur ca am pus in el tot crezul meu artistic si mi-am dat toata silinta sa egalez pe unii dintre “maestrii” artelor plastice contemporane.

    Poate gasesc vre-un iubitor de arta moderna care sa mi-l cumpere cu 100$. Daca da 200$ ii dau ca bonus alt obiect de arta unic: bazinul din material plastic (original, turcesc); astfel incit capodopera va fi completa! :-)))

    Un artist productiv si neinteles… :-))))

  4. altermedia_ro, mersi pentru observatia ca articolul a fost preluat de la voi.

    Te rog sa imi explici si mie ce inseamna “spectacole semipornografice yoga”, sau sa fie mai simplu … te rog explica-mi ce inseamna “spectacole semipornografice”.

  5. cristian, una e sa se urineze si sa se masturbeze pe scena, sau si mai rau sa isi bata pe scena joc de fiinte ca Iisus, si alta e sa fie un spectacol erotic de calitate.
    Dar.. la ce era sa ma astept, daca la tv ati vazut secvente .. “atent selectionate”..

  6. ilie dragă, eşti în eroare- eu nu am preluat nimic de la TV. La care nici nu mă prea uit. Iar spectacol erotic- mă întreb, oare ce rost are şi ce folos în relaţia binecuvântată soţ- soţie???

  7. cristian — “mă întreb, oare ce rost are şi ce folos în relaţia binecuvântată soţ- soţie???” — nu te mai intreba, raspunsul e simplu.
    Domnu’ Bivolaru’ a spus ca a iluminat nush’ cate mii de femei. Folosind putin logica, daca organizatia are 30.000 de membri si cum sarmul personal al lui Bivolaru’ practic nu exista putem afirma ca relatia soţ- soţie in misa e ceva de genul relatiei dintre taranul care isi duce vaca la taur.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *