हाथी मेरे साथी sau… prietenii mei, elefanţii

File de jurnal
La Bastide Vieille, 12/04/2018

Haathi Mere Saathi

Rajesh Khanna & Tanuja

Când aveam vreo zece ani, la Bucureşti, toţi prietenii mei doreau să aibă un câine sau o pisică. Eu doream să am… un elefant !

Vis absurd de copil naiv : locuiam cu părinţii mei într-o garsonieră, dormeam în aceeaşi cameră cu ei, ce ne mai lipsea…era un elefant !

Ca să mă consolez, am început să colecţionez timbre tailandeze, unde apăreau, deseori, elefanţi la lucru, în savană sau chiar… pe străzile oraşelor.

Asta n-a durat multă vreme !

Am uitat această « pasiune » timp de vreo 15 ani. Până când, pe la mijlocul anilor ’70, am început să merg, în fiecare an, în vacanţă în Tailanda. Am repetat aceste vacanţe, an de an, între 1975 şi 1982. Pentru că, pe atunci, Bangkok era « hub-ul » charterelor venind din Europa, cu preţurile cele mai scăzute. Drept care, pentru a vizita ţările din Extremul Orient, începeam şi terminam, de fiecare dată, cu Tailanda.

 Desigur că, profitam pe atunci să văd « prietenii mei, elefanţii »… în acţiune !

Am asistat, deseori, la spectacole cu elefanţi, în plină junglă. Acolo, pe nişte bătături amenajate în amfiteatru, ni se arătau tot ce pot/ştiu să facă elefanţii, după ce au fost bine dresaţi. Pentru că, în Tailanda, elefanţii au o funcţie economică esenţială : ei transportă trunchiuri de copac, materiale de construcţie, servesc ca…buldozere la ţară, participă la vânători în pădure şi sunt chiar animale de paradă pentru puternicii zilei.

Contrar aparenţelor, elefantul este un animal fragil ! Trompa lui este uşor sfâşiată, iar picioarele, când sunt rănite de şobolani, se vindecă foarte greu.

In mod straniu, marele inamic al elefanţilor este tocmai… şobolanul !

In plus, el are nevoie de cantităţi enorme de furaj şi trebuie să se răcorească, făcând un duş, în mod periodic !

După câteva experienţe cu spectacole de acest gen, învăţasem cam tot ce pot face aceste simpatice pachiderme, aşa că nu m-am mai dus să le văd.

In schimb, am avut ocazia de a-i admira la lucru, în adevăratul lor mediu natural.

Intr-una din vizitele mele într-un templu din Bangkok, am remarcat un grup de tineri bonzi, care discutau între ei. M-am apropiat şi am încercat să le vorbesc. Din fericire, unul dintre ei o bâiguia pe engleză.

Am discutat cu el îndelung. Astfel, s-a înfiripat între noi o prietenie, care a durat vreo 5 ani. Ne revedeam în fiecare an, mergeam împreună să vizităm diferite temple sau muzee.

Contactele cu un călugăr budist, chiar şi novice, nu sunt o treabă simplă !

Orişice pas, orşice gest este codificat, ai sau n-ai voie să faci asta sau aia. Insă ei nu-ţi vor spune niciodată că ai greşit ceva ! Trebuie să înţelegi din atitudinea lui că… ai dat-o în bară !

După prima întâlnire cu bonzul meu, am studiat cu atenţie acasă ce trebuie să fac şi ce nu. Cum se spune în tailandeză : să devin « sanuk » !

Astfel, am descoperit că, dacă vrei să-i oferi ceva, trebuie să ţii obiectul cu mâna dreaptă şi să-ţi sprijini braţul, la cot, cu mâna stângă ! Interlocutorul tău este obligat să primească ceeace îi oferi, chiar dacă nu-i place, dar nu şi să consume cadoul. Asta se întâmpla de fiecare dată când îi propuneam să bem ceva.

In plus, călugării budişti, voiajează gratuit în autobuze, dar trebuie să intre şi să stea pe băncile din fundul vehicolului. Iar călătorii ca mine, intră prin faţă !

Cum să fac atunci ca să-i indic unde trebuie să coborâm, când suntem separaţi de zeci de persoane, care se înghesuie ca sardelele-n cutie ?

Foarte repede, am decis că voi intra cu el, prin uşa din spate. Ceeace uimea populaţia locală, care mă privea cu groază ! Insă, convinşi de « sfinţenia » mea, îmi lăsau imediat un loc pe banchetă, chiar dacă îmbulzeala era în toi.

De câteva ori, am făcut cu el « turneul de dimineaţă » al bonzilor.

Ei ies din mânăstire, la răsăritul soarelui, cu un bol negru enorm sub braţ, şi pleacă la cerşit. De-a lungul străzilor, localnicii care au prevăzut ofrandele, ies în faţa porţii şi le depun, după un salut « sawasdee » (Bine aţi venit !) în bolul călugărului budist. Se adună acolo cutii cu băutură, orez, mici obiecte, săculeţe de plastic cu mâncare, ba chiar şi bani.

Legenda spune că, un bolnav de lepră, a lăsat să cadă în bol, neintenţionat, un deget de la mână. Bonzul a continuat imperturbabil, ca şi cum nu se întâmplase nimic special !

N-am avut ocazia să verific personal astfel de incidente. Pentru că eu aşteptam ieşirea călugărilor la poarta templului, de unde ei porneau în şir indian, şi îi urmam la o distanţă respectabilă. Amicul meu se făcea că nu mă vede, deşi chiar el îmi propusese această « ieşire ».

După vreo două ore, reveneau la templu, unde mâncau ceea ce strânseseră. După care, se ocupau de treburile lor : studiau, spuneau rugăciuni, învăţau texte sfinte.

In această perioadă, eu eram « pus pe liber » !

Până la începutul după-amiezii, când ieşeau iar în oraş, când puteau să facă ce doreau. Atunci aveam iar întâlnire cu amicul meu.

Desigur că, în atâţia ani de întâlniri, au avut loc nenumărate aventuri şi « evenimente ». Iată câteva, care m-au marcat :

Intr-o zi, l-am invitat în hotelul meu. A sosit, însă mi-a spus că nu e recomandabil să fie văzut în hall. Desigur că, ceea ce spun eu în câteva cuvinte, la el a durat minute întregi şi perifraze complicate ! Nu voi şti niciodată care era vina necunoaşterii limbii engleze şi cea a obligaţiei de a fi « sanuk » !

Drept care, i-am propus să mergem în camera mea, ceea ce el a acceptat.

Am remarcat imediat că era impresionat de « luxul » odăii. Şi-a scos papucul şi a început să mângâie mocheta cu laba piciorului. După un lung moment, mi-a spus : « E foarte confortabil ! Ce bine ar fi dacă am avea şi noi aşa ceva în templu ! »

Problema care revenea anual era « ce cadou pot să-i fac la sosire ?»

Ce poţi oferi unui călugăr budist, care o bâiguie în engleză şi care… nu are nimic personal ? In plus, trebuie să fie un obiect modest !

Intr-un an i-am dus… o umbrelă ! Neagră !

Intr-alt an, am găsit o soluţie mai elegantă.

Urmăream îndeaproape progresele lui în engleză. Intr-adevăr, făcea progrese remarcabile, an de an.

Poate şi datorită legăturii noastre. De altfel, pe la sfârşitul contactelor avute, mi-a mărturisit că ar vrea să devină… inginer în export ! E drept că încă nu făcuse formalităţile pentru a deveni bonz pe viaţă. Şi, de altfel, în Tailanda, toţi bărbaţii, chiar şi prinţul moştenitor, fac un « stagiu », de cam o lună pe an, trăind viaţa de bonz, într-o mânăstire.  

Am înţeles că avea probleme cu plata cursurilor de engleză.

Am ales deci pretextul de a face cunoştinţă cu profesorul său. Ne-am dus la şcoală împreună, am vorbit cu profesorul, care i-a făcut complimente pentru progresele făcute. Era o justificare excelentă pentru… a-i plăti costurile unui an de cursuri ! Aşa am ieşit cu faţa curată !

Insă momentul cheie a fost vizita în satul lui natal.

De câteva ori, amicul meu mi-a propus să mergem împreună acolo. Treabă complicată !

El venea dintr-un sat, la vreo 700 Km de Bangkok, nu departe de frontiera cu Cambogia, în provincia Ubon Ratchatani. Ca să ajungi acolo, trebuia să iei un tren pe vreo 650 Km, după care urma un autobuzm cu vreo 40 Km, şi 3 Km… pe jos !

Nu asta mă speria în această aventură !

Mai degrabă, eram îngrijorat de modul în care voi dormi !

Cum am fost toată viaţa comod, nu pot dormi « pe tare »! Imi trebuie o saltea elastică, altfel mă trezesc cu dureri de spate şi curbaturi şi sunt nervos toată ziua!

Drept care, am cărat din Franţa un sac de dormit umplut cu fulgi de gâscă ! « Dacă-i bal, bal să fie! » Obiect voluminos, care mi-a ocupat jumătate din valiză!

După cum era prevăzut, am plecat de dimineaţă cu trenul din Bangkok. Operaţia asta era « ceva » mai simpă ! Bonzii plătesc numai 10% din preţul biletului, dar voiajază în ultimul vagon, cu banchete de lemn. Insă, împreună cu restul populaţiei. Eram deci vreo 6 persoane pe două banchete, faţă în faţă. Printre noi, şi o tânără studentă, care se ducea în satul ei.

Atunci am remarcat că bonzul meu nu i se adresa niciodată fetei, chiar dacă vorbea în tailandeză ! El vorbea… cu mine, care nu înţelegeam nicio boabă din ce spunea. Iar fata, îi răspundea… tot prin mine ! Cel puţin, serveam la ceva ! Şi, desigur, dacă-i dădea ceva, se trecea tot prin mine ! Sprijinind cotul, cum am văzut mai sus !

Ştiam că amicul meu era orfan de tată, însă avea o mamă şi o soră, de vreo 10 ani, în satul lui. Deşi nu mai fusese de vreun an şi jumătate acasă, amicul meu nu-şi informase familia de sosirea noastră !

Surpriză ! Când am ajuns în sat, a descoperit că mama lui era plecată la un frate, la vreo 30 Km. Iar casa lor era închisă ! *

E un fel de a spune ! Pentru că « edificiul » lor era un podiş de lemn, de vreo 100 m2, pe bârne, acoperit de un acoperiş de şindrilă, cu diferiţi pereţi din foi de bambus şi lemne împetite, pe care se urca printr-o scară de lemn.**

Sub acest podiş, era un spaţiu gol, de vreo 2 metri înălţime, unde, am decoperit mai apoi, dormeau bivolii familiei ! Pe care, noaptea, îi auzeam respirând domol. In rest, casa era complet goală ! Aşa că n-aveam să-mi fac griji că patul ar fi tare !

Aici am descoperit, încă odată, cât de departe suntem, cu mentalitatea noastră occidentală, de realităţile lumii a treia! Şi, în plus, mai dăm şi sfaturi!

Imediat, după sosirea noastră, – era deja noapte!- a apărut din casa vecină un vag unchi şi sora amicului meu. Au adus lămpi cu gaz şi, cel mai important, paturile noastre. De fapt, nu erau paturi, ci nişte paralelipipede, un fel de perne, umplute cu lână, acoperite cu o ţesătură de mătase tailandeză (excusez-moi du peu !) tradiţională !

Aceste « perne » de vreo 70 cm lăţime şi 1, 70 m lungime, când erau întinse pe sol, rămâneau legate între ele cu mătasea ce le acoperea.

In timpul zilei, erau pliate, în picioare, pe înălţimea peretelui, iar noaptea formau un pat, cum nu se poate mai confortabil. Iar eu – ridicol !- care mă cărasem cu sacul de dormit din Franţa !

Asta însă nu e tot !

Mai trebuia şi să mâncăm ceva ! Chiar dacă bonzul meu era obişnuit să nu mănânce decât de două ori pe zi, crăpam amândoi de foame.

Şi asta era prevăzut! E drept c-am aşteptat… vreo două ore.

Nu ştiu dacă, aşa cum am trăit cu ocazia altei aventuri tailandeze, au trimis să caute în satul vecin o persoană care să taie puiul pe care urma să-l mâncăm.

Asta pentru că în satul nostru, nimeni nu dorea să aibă pe conştiinţă sufletul animalului!

Fapt cert este că, după o lungă aşteptare, au apărut pe podea nenumărate farfurii cu tot felul de mâncăruri în ele.

Am ales, pe bâjbâite la lumina lămpii cu petrol, o supă cu frunze verzi în ea, un fel de ştevie. Era excelentă : caldă, acrişoară, cu legume fierte bine…

După câteva momente, am pescuit în ea o furnică roşie. Disciplinat cum eram, am lăsat-o pe marginea farfuriei şi am continuat să mănânc. Când am dat peste a doua furnică, tot roşie, am început să mă îndoiesc de ceva! La a treia, am întrebat dacă nu-i ceva în neregulă ?

Mi s-a răspuns : « Nu ! Este o supă de furnici ! Asta îi dă gustul acrişor ! »

Acum, eram liniştit ! Dacă aşa e prevăzut ? Şi am continuat s-o mănânc.***

Mai complicat era cu băutul !

Mărturisesc că n-aveam curajul să beau apa din puţ. Mai ales că văzusem activitatea bivolilor împrejur.

Insă, remarcasem că, deasupra noastră, în palmierii care ne înconjurau, atârnau nenumărate nuci de cocos. Deci, de câte ori îmi era sete, făceam un semn unuia dintre copiii care se holbau la mine zi şi noapte şi mă însoţeau peste tot. El lua o « macetă », se suia în palmier ca o maimuţă, şi cobora cu o nucă, pe care mi-o prezenta, frumos decupată, ca să pot bea apa din ea. Iar dacă doream un desert, îmi aducea o nucă bine aleasă, cu crema de cocos în ea. Dar, mai întâi, o despica în două jumătăţi, şi îmi fabrica o spatulă, cu care culegeam crema albă din interiorul nucii.

Trebuie să spun că toţi aceşti copii, când plecau dimineaţa la şcoală, erau îmbrăcaţi cu pantaloni şi fustiţe gri impecabile, cu cămăşi albe ca neaua, bine coafaţi, cu pantofii lustruiţi şi ciorapi gri, asortaţi la haine şi cu ghiozdane de piele sau de plastic, în spate !

Cum reuşeau părinţii să organizeze aşa ceva ? Mister !****

Toate astea erau foarte poetice, dar trei zile numai cu apă de cocos, la temperatura ambiantă, era cam agasant !

Atunci, amicul meu mi-a propus să mergem în orăşelul vecin, unde el avea o treabă la administraţie. Am fost de acord şi, ca prin minune, au apărut două biciclete ! Chiar dacă drumul era plin de hârtoape, l-am parcurs în vreo jumătate de oră. El mi-a propus să-l aştept în prăvălia unui chinez, la o încrucişare de drumuri.

Aici, am remarcat că muşterii consumau « Coca-Cola ». Am comandat şi eu o sticlă. Chinezul m-a întrebat : « Caldă sau rece ? » Uimit, am răspuns : « Rece ! »

Atunci, el a scos dintr-o ladă de lemn o sticlă îngropată între calupuri de ghiaţă, acoperite cu rumeguş, şi m-a întrebat dacă vreau să-mi radă nişte « zăpadă » de pus în paharul de plastic. Am refuzat ! Cine ştie ce apă servise la fabricarea gheţii !

Insă, m-am întins, pe un pat de nuiele împletite, ca şi ceilalţi muşterii, şi am degustat, strop cu strop, băutura mea rece. După trei zile de apă de cocos caldă, o « Coca-Cola » rece e mai diafană decât un « Château Petrus » 1947 !

Am avut tot timpul, în aşteptarea amicului meu, să studiez trecătorii care se opreau în prăvălia chinezului. Şi îmi spuneam că tot aşa trebuie să fi fost la « Moara cu noroc » a lui Slavici, acum vreo sută de ani. Mai puţin « Coca-Cola » !

Insă, aventura cea mai excepţională a fost vizita templului  din apropiere. Amicul meu m-a întrebat dacă vreau să văd un templu Khmer.

Desigur că am acceptat !

Pentru memorie, amintesc că eram pe la sfârşitul deceniului 7 al secolului XX, când la putere în Cambogia, redenumită « Kampucia democratică », erau teribilii « Khmers rouges », sub conducerea lui Pol Pot, cel mai oribil asasin al secolului XX. Nimica toată ! Intre 1,7 şi 3 milioane de morţi (echivalentul a 20 până la 40% din populaţia ţării !), în funcţie de sursele consultate, în numai 5 ani !

La invitația C.C. al P.C. din Kampuchia Democrată și a Guvernului acestei țări, o delegație de partid și de stat a României, condusă de președintele Nicolae Ceaușescu, a făcut o vizită oficială în Kampuchia. Aspect de la întâlnirea protocolară între Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu cu Pol Pot și Kien Samphan.(28-30.V.1978).

Am ajuns –nu mai ştiu cum !- la templul anunţat.

Era, ca în « Cartea junglei » !

Lianele înconjurau zidurile templului, pietre, de mii de kilograme, fuseseră mutate de rădăcinile copacilor, muşchiul verde acoperea coloanele şi statuile. Eram fascinat !

Amicul meu ţine în mână ghidul “Thailand”, în limba engleză, cu care voiajam eu!

Am remarcat, însă, că peste tot patrulau soldaţi, cu arme în mână, bine încadraţi de ofiţeri cam nervoşi. Cum habar n-aveam unde sunt, am luat acest fapt ca ceva comun în zonă.

De abea când am revenit în Franţa şi am studiat harta şi istoria locului, am descoperit că fusesem… în Cambogia !

Am aflat astfel că în Tailanda există anclave cambogiene, printre care şi templul nostru, care, pe atunci, erau controlate de armata tailandeză. De unde, excitarea militarilor locali, care se aşteptau din minut în minut, la un atac cambogian !

                                                *   *   *

 Insă toate aceste istorii m-au îndepărtat de elefanţii mei !

Chiar dacă, în satul amicului meu, i-am văzut la lucru, de-adevăratelea, şi nu într-un show pentru turişti !

 I-am mai întâlnit, pe urmă, în Birmania, în delta fluviului Irrawaddy.

Acolo, sosisem, cu un grup de americani, prin 1978.

Pe atunci, Birmania era o ţară aproape complet închisă, unde nu puteai obţine o viză pentru mai mult de trei zile.  Ca să putem face întreg programul, care dura minimum 6 zile, am fost nevoiţi să revenim la Bangkok, pentru numai câteva ore, şi să intrăm dinou în ţara pe care o părăsisem… în aceeaşi dimineaţă !

 In delta fluviului, pe când admiram elefanţii locali muncind, s-au adunat, în jurul grupului nostru, un cârd de copii mizerabili, fără încălţări şi în zdrenţe. Toţi întindeau mâna !

Mi-a fost dintotdeauna oroare de cerşetori, mai ales când e vorba de copii !

 Şi, instinctiv, am « conceput » definiţia lui Nae Caranfil din « Filantropica » :

« Mâna care nu spune o poveste, nu primeşte pomană ! »

 Deci, căutând o justificare, ca să le pot da ceva, pentru că mi se rupea inima de soarta lor, le-am cerut să ne cânte orice cântec pe care-l cunoşteau.

S-au consultat între ei un moment, s-au aşezat în linie dreaptă şi au intonat : « Frère Jacques ! ».

Mărturisesc că am fost atât de emoţionat, încât mi-au dat lacrimile !

Şi toţi americanii din grup se uitau la mine şi se întrebau « de ce ? ».

Singurul « elefant alb » pe care l-am văzut… era într-un borcan ! La muzeul de ştiinţe naturale din Bangkok şi era numai laba lui din faţă, cu unghii, cu tot !

Am mai cunoscut şi elefănţelul (600 Kg !) care locuia în grădina hotelului de lux Dusit Thani din Bangkok. Era mascota hotelului !

Numai că, atunci când am revenit în Tailanda, în 1987, şi l-am căutat, mi s-a spus că lucrătorii din hotel au făcut o grevă lungă şi dură, nimeni nu s-a ocupat de el şi că a murit de foame ! Ce bestii !

                                *   *   *

Am cam uitat aceste « poveşti cu elefanţi » vreo 20 ani.

Până când, acum vreo 3 ani, în trecere prin Chartres, am remarcat un elefant alb, din porţelan. Era o piesă reprezentativă pentru stilul « Art déco », cu fisurile lui tipice. Negocierea a fost rapidă ! Era spartul târgului şi l-am luat acasă… pentru 30 Euro!

Mai apoi, am dat peste un alt elefant… verde !

E vorba despre un model extrem de răspândit. Am văzut exact acelaşi, însă în alb-albastru, lângă Budapesta.

Pe 10 sepembrie 2017, m-am întâlnit cu acelaşi elefant, însă alb monocolor, într-un târg de anticari, Av. Iena, la Paris, în arrondismentul XVI. Aici, elefantul « valora » 150 Euro ! Când eu plătisem pe al meu… 15 Euro !

De altfel, când l-am instalat sub un cactus, în faţa casei noastre, mi s-a spus : « Il poţi lăsa acolo liniştit ! Nimeni n-o să ţi-l fure ! »

De când am descoperit valoarea lui pariziană, mă întreb dacă n-ar trebui să-l leg de zid cu un lanţ gros de oţel !

Şi iată că acum, descopăr alt elefant, tot din familia verde/alb/albastru, la un « brocanteur » din vecinătatea casei noastre.

Atunci, m-am întrebat : « Nu-i deja prea mult ? La ce-mi trebuie ?»

Insă ăsta e « bleu-marine », cu harnaşamentul alb ! Altă mâncare de peşte !

Mai de voie, de nevoie, am întrebat care-i preţul. Când am auzit răspunsul, n-am mai discutat, am scos 13 Euro din buzunar, şi l-am luat acasă !

Şi- a găsit repede locul. Intre stânjenei şi chiupurile cu smalţ « bleu-marine », alături de o agavă verde, la umbra unui chiparos.

Acum, încep să am o turmă de elefanţi.

In curând, îi voi pune să muncească, exact ca în Tailanda.

Dar, mai întâi, trebuie să le găsesc un cornac !

                                            Adrian Irvin ROZEI

                                     La Bastide Vieille, aprilie 2018

 —-

*Spre marea mea uimire, mama lui n-a apărut în cele 4 zile pe care le-am petrecut în casa lor ! S-au « încrucişat » timp de câteva minute, salutându-se prin geamul autobuzului, la plecarea noastră din sat ! 

**Altă tradiţie tailandeză cere ca, atunci când intrii în casa cuiva, să-ţi scoţi încălţările şi să le laşi pe treptele scării. Insă, a fi « sanuk » presupune că ştii la ce nivel să le laşi !

Dacă le pui prea jos, ceilalţi invitaţi vor fi obligaţi sà le lase dedesupt… în praf sau în noroi. Dacă le pui prea sus, persoanele de rang superior nu mai au trepte pentru încălţările lor ! Quel casse-tête ! 

***Imi amintesc şi de gândacii prăjiţi, în sos roşu, pe care i-am văzut în vânzare la piaţa din sat. Insă, pe ăştia nu i-am mâncat. Nu pentru că mi-ar fi displăcut, ci pentru că… erau reci ! Iar regula prevede că tebuie mâncaţi calzi ! 

Trebuie să respecţi regula, dacă vrei să fi « sanuk » ! 

**** La un anumit moment, în cei câţiva ani de vizite repetate în Tailanda, am avut o prietenă intimă la Bangkok. Ea locuia într-un « klong », un canal pe care erau construite case din frunze de palmier,  instalate pe trunchiuri de bambus înfipte în nămolul canalului. Preferam să nu cunosc detaliile sistemului de « tout-à-l’égout » !

Totuşi, amica mea avea o masă de toaletà (tot din bambus !) cu o panoplie de parfumuri, apă de Colonie, pudră, tot felul de « produits de beauté », cum n-am văzut nicicând în lumea occidentală. Şi, când ieşea din casă, petrecea, cel puţin, o oră în faţa oglinzii !

***** Imaginile în montaj fac parte dintre cele 900 diapozitive făcute de mine în Tailanda. Imaginile « solo » provin din revistele vremii (mai ales « Sawasdee », mazgazinul companiei aeriene « Thai Airways ») 

Service après vente

 

« …a apărut, în 1957, Raj Kapoor, vedeta filmelor « Vagabondul » și « Articolul 420 ». Descendent al unei dinastii a cinematografiei indiene, care continuă și azi cu fiii și nepoții lui, Raj Kapoor era indirect exponentul grupului « țărilor nealiniate », văzute cu ochi buni de Moscova. De unde primirea lui triumfală în U.R.S.S. și în țările ei satelite de pe atunci. Complet ignorat în Occident, în acea vreme, (filmele menţionate mai sus nu au fost prezentate la Cinemateca franceză decât acum cinci ani!) el a lăsat o amintire de neuitat până azi publicului român, deschizând drumul altor producții Bollywoodiene, ba chiar și unui fenomen atipic, unic în lume: cântăreața Naarghita. Așa se face că, în anii ’70, când veneam în România, mă duceam să văd și un film indian, cu toate că subiectele erau foarte repetitive. » 

Cântăreaţa Naarghita merită mai mult decât cele 11 cuvinte pe care i le-am consacrat în cartea mea « Amintirile pestriţe ale unui adolescent atipic ».

E drept că n-am descoperit existenţa ei decât mulţi ani după plecarea mea din România, probabil prin anii ’70. 

Din nefericire, întoarcerea ei pe ecrane a fost extrem de scurtă, la numai câteva luni înainte de un deces înfiorător. Şi pe când ea avea nenumărate proiecte de spectacole, cărţi, muzică… după 23 ani de absenţă şi la vârsta de 74 ani ! 

Acest mimetism uimitor (o fată de pe plaiurile româneşti care se identifică cu muzica indiană !) m-a fascinat şi mă intrigă şi azi. Poate de aceea, de câte ori mă duc la cimitirul Bellu din Bucureşti, trec şi pe la mormântul Naarghitei.

Insă constat că suntem din ce în ce mai puţini, cei care-şi amintesc de ea ! 

La prima ei apariţie pe micul ecran, după « une si longue absence », Naarghita a interpretat şi « Prietenii mei, elefanţii », care au dat titlul acestui text. 

2 thoughts on “हाथी मेरे साथी sau… prietenii mei, elefanţii

  1. Cei ce doresc sà afle ce au devenit templele cambogiene de la frontiera cu Tailanda, pot consulta articolul:

    http://premium.lefigaro.fr/culture/2018/09/14/03004-20180914ARTFIG00029-les-temples-oublies-du-cambodge.php
    Les temples oubliés du Cambodge
    Par Geneviève Goisque Journaliste Figaro Service Infographie Mis à jour le 14/09/2018 à 07:58 Publié le 14/09/2018 à 07:00
    Les temples oubliés du Cambodge

    EN IMAGES – Près de 5 millions de touristes se pressent chaque année dans les mythiques ruines de l’ancienne cité d’Angkor. Pourtant, au nord, près de la frontière thaïlandaise, la forêt cambodgienne regorge de mille et un trésors enfouis dans une jungle encore récemment contrôlée par les Khmers rouges. Nous sommes partis redécouvrir ces temples immortalisés par André Malraux dans La Voie royale.

    De nos envoyés spéciaux Geneviève Goisque (texte) et Thomas Goisque (photos)

    La route serpente à travers l’épaisse forêt vers un éperon rocheux des monts Dangrek, sur la frontière qui sépare le nord du Cambodge de la Thaïlande. Puis il faut gravir à pied une piste poussiéreuse qui grimpe en pente raide. La présence militaire se fait de plus en plus voyante. Des sacs de sable couvrent les abris de fortune, d’immenses toiles de camouflage cachent les installations sensibles, des soldats torse nu jouent aux cartes, d’autres se reposent dans des hamacs. Au râtelier, des fusils d’assaut, des lance-roquettes, des mitrailleuses… Derrière les caisses de munitions, deux mortiers pointent leurs tubes vers la forêt dense. Les soldats cambodgiens, qui gardent comme un trésor de famille le petit temple de Ta Moan Thom, restent sur leurs gardes. À 100 mètres, derrière le bosquet, se trouve l’armée thaïlandaise. Il faut …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *