Je suis Zen! (I)

La Bastide Vieille, le 24/09/2018

 

La culture japonaise m’intéresse et me passionne depuis un demi-siècle!

En 1969, alors que j’étais  en dernière année à l’École des Mines, mes collègues ont décidé que nous devrions aller, en « voyage de promotion », au Japon.

C’était l’époque où le Japon était très à la mode. Le pays du Soleil-Levant était perçu comme « l’avenir de l’humanité », surtout à cause des progrès technologiques qu’il engendrait jour après jour.

En ce temps-là, on découvrait, à chaque moment, un nouveau produit électronique mis sur le marché par le Japon à un prix inégalable et en quantité presque illimitée. C’était des postes de télé, des transistors, des magnétophones, des radios portables etc.

D’ailleurs, même dans un pays communiste, comme la Roumanie,  cette fascination se faisait sentir. Je me souviens de notre prof d’électronique de l’École Polytechnique  de Bucarest, qui avait eu la chance de faire un stage au Japon, et qui n’arrêtait pas de nous chanter les louanges du système japonais, même si, à l’époque, dans ces contrées, il valait mieux encenser un pays socialiste.

Le résultat, c’est que nous l’avons surnommé « Suzuki », d’après le nom de la servante de Mme Butterfly, en japonais Cio-Cio-San, l’héroïne du roman de Pierre  Lotti, devenu un opéra célèbre, grâce à Giacomo Puccini.

Je n’ai pas cru un seul instant que nous serions capables, avec mes collègues de l’Ecole des Mines, de rassembler les fonds, énormes, exigés par un voyage dans un pays aussi lointain et si cher que le Japon! D’ailleurs, finalement, notre voyage a eu lieu… en Grande-Bretagne ! Continue reading

Sevillana, …la nuestra !

Sevilia, 20/03/ 2017 

Se spune că, atunci când a ajuns în Paradis, papa X…  a fost primit de Sf. Petru, care are misiunea de a înscrie datele personale ale tuturor noilor veniţi într-un enorm catastif. La întrebarea : « Care a fost meseria Dvs. pe pământ ? », Sf. Părinte a răspuns : « Am fost Papă ! » 

Atunci, Sf. Petru, puţin uimit, l-a întrebat : « Ce-i aia Papă ? »

Şi mai uimit, noul venit a spus : « Cum ce-i aia Papă ? Am fost şeful Bisericii catolice, apostolice şi romane de la Roma ! In consecinţă, cer şi insist să am o primire demnă de importanţa activităţii mele pe pământ ! »

Sf. Petru i-a răspuns : « Eu nu ştiu ce-i aia !  Trebuie să vorbeşti cu Sf. Fecioară. »

Zis şi făcut ! Sf. Fecioară îl primeşte, ascultă explicaţiile Sf. Părinte şi, un pic uimită, îi răspunde : « Eu nu ştiu ce-i aia « biserica catolică… etc, etc »!  Vezi dumneata cu fiul meu Iisus Hristos. »

Zis şi făcut ! Intrevedere cu Iisus, explicaţia Sf. Părinte… « Fiul omului » cade pe gânduri.

După un moment de reflectare, el se adresează Sf. Părinte : « Dumneata vrei să spui că afacerea aia, pe care am montat-o acum 2000 ani, încă mai funcţionează ? »  Continue reading

Cu I. Peltz, la Capşa…

Acest text a fost publicat în revista « 3 R », editată de asociaţia « Memorie şi speranţă » din România, în no. 4-6 aprilie – iunie 2018. 

 

Bucureşti, 3/06/2018 

Cine-şi mai aminteşte de scriitorul I. Peltz, în zilele noastre ?

Nu multă lume ! Cea mai bună dovadă este că azi am achiziţionat un roman al acestui scriitor –« Calea Văcăreşti »- pentru impresionanta sumă de… 2 Lei !

Şi totuşi, I. Peltz (1899–1980) a fost un scriitor şi jurnalist prolific, care a activat în lumea literelor româneşti mai bine de 60 ani. In această lungă perioadă de timp, el a scris poeme, piese de teatru, nuvele, romane (printre care renumitele « Foc în hanul cu tei » şi «Calea Văcăreşti »), nenumărate articole de jurnal şi a făcut o mulţime de traduceri. A fost chiar distins, în 1929, cu Premiul « Societăţii scriitorilor români », iar în 1979, cu Premiul special al « Uniunii Scriitorilor din România ». 

Insă astăzi, ceeace ne interesează este un volum editat în 1964 la « Editura pentru literatură », intitulat « Cum i-am cunoscut ». Continue reading

La bouche de l’enfer…

Ce texte a été publié dans la revue « 3 R », éditée par l’association « Memorie şi speranţă » en Roumanie, dans le no. 4-6, daté avril-juin 2018.

 

LA BOUCHE DE L’ENFER…
Rome, le 25/05/2018

 

 « Il ne faut jamais laisser la vérité
détruire une bonne histoire. »

– Michel de Grèce 

La Via Gregoriana est une petite rue, en plein centre de Rome, qui commence à la «  Via di Capo le case » et aboutit à la « Piazza Trinità dei Monti ».

Elle a été ouverte par le Pape Grégoire XIII Boncompagni en 1575, à l’occasion du Jubilé, fêté cette année-là. Le but recherché était de faciliter l’accès au sommet de la colline du Pincio.

Par la suite, le Pape Sixte V a prolongé cette voie avec la « Strada Felice » (aujourd’hui « Via Sistina »), qui amène le passant jusqu’à la Basilique de Santa Maria Maggiore.

La Via Gregoriana relie, donc, le sommet du « cartiere francese », puisque Trinità dei Monti, tout comme la Villa Médicis, a toujours été sous contrôle français, avec la rue « Capo le case », qui était, au XVIIIè siècle, la zone préférée des voyageurs étrangers. D’ailleurs, étant un peu moins sous l’influence du pape, dans cette rue, un peu excentrée, on trouvait, l’un à côté de l’autre, des hôtels pour voyageurs, des hôtels de passe ou des « trattoria » pour toutes les bourses.

Continue reading

Tre amori di… (III)

Elisa din Bs. As.

In 1994, am reînceput să merg în Argentina, după 5 ani de absenţă. 

Fusesem numit responsabil cu exportul pentru… jumătate din lume, într-o  întreprindere din grupul ELF, pe atunci cea mai mare societate industrială din Franţa.

Marea mea şansă era că, făcând parte dintr-o mică structură, care comercializa mai ales un alt produs decât al meu, aveam o totală libertate de acţiune. In plus, colegii mei habar n-aveau ce-i aia « America Latină », deci eu le puteam spune orice fel de snoave despre zonele mele de activitate.

 Tot ce-i interesa, era să-mi fac bugetul ! Cum, când, unde mă duceam… era treaba mea !

Pot spune că am profitat… « cu vârf şi îndesat » de această libertate.

 Argentina nu făcea parte din ţările mele importante, în ceeace priveşte vânzările de nitrat de amoniu. Asta nu m-a împiedicat să merg acolo, de două ori pe an, între 1994 şi 2007. Adică vreo 30 vizite !  La care se adaugă vreo 20, în anii precedenţi, începând cu 1975.

Buenos Aires, vechi şi nou!

 Din fericire, alte ţări –Chile, Peru…- compensau vânzările slăbuţe în Argentina.

 La un moment dat, timp de trei ani, principalul meu client peruvian era al doilea cont, în cifră de afaceri, al societăţii, deşi vânzările  globale ale departamentului meu nu reprezentau decât 15% din bugetul întreprinderii. Continue reading

Tre amori di… (II)

Necunoscutele din Haiti

In 1976, am decis că vreau să asist la carnavalul din Haiti.

Pe atunci, « Baby Doc » luase puterea în această ţară de 5 ani şi o uşoară briză de liberalizare politică îşi făcuse apariţia.

Mi-am cumpărat biletul de avion şi am rezervat trei nopţi într-un hotel din Port-au-Prince, chiar în perioada carnavalului.

In avion, am remarcat, lângă mine, o tânără cu un comportament cam straniu.

Puţin timp după decolarea avionului, ea a declarat că e foarte obosită, a scos un « sac de couchage », pe care l-a desfăşurat în culoar, s-a întins pe el… şi a adormit ! După câtăva vreme, stewardesele, care nu-şi puteau face serviciul, au trezit-o şi au rugat-o să-şi reia locul rezervat în cabină.

Astfel, am început să vorbesc cu ea. Povestea tot felul de lucruri interesante, chiar dacă într-un mod cam dezlânat. Venea de undeva, pe la Tours sau Orléans, nu-mi mai amintesc bine, după cum nu regăsesc în memorie nici numele ei ! Continue reading

Tre amori di… (I)

La Bastide Vieille, 12/08/2018

                      To all the girls I loved before –Julio Iglesias / Willie Nelson

Prima carte în limba italiană pe care am citit-o, se intitula « Tre amori di Casanova ».

Era o foarte mică selecţie printre nenumăratele avanturi sentimentale ale faimosului cuceritor de inimi.

Departe de mine ideea de a mă compara cu personajul istoric, vedetă incontestabilă al « Europei luminilor » din secolul XVIII !

Consider însă că am ceva în comun cu celebrul « cavaler, autoproclamat „de Saingalt” » !

Achim Dumitru afirmă, într-un text dedicat reputatului libertin:

« …Casanova era înainte de toate un sentimental. Sau aşa încearcă să pozeze. Ataca femeile în forţă, uneori, alteori curtându-le după toate regulile artei, dar fără a fi îndrăgostit. »

Aici mă înscriu în « Fals ! »  Continue reading

La « Cigale » ayant chanté tout l’été…

Feuilles de journal
Nantes, le 9 juillet 2018

 
Se trouva fort dépourvue 

Quand la bise fut venue!


Pour ne pas la trouver « dépourvue », je suis venu à Nantes en juillet! Alors que, grâce au réchauffement climatique, elle chante…à tue tête !

Trêve de plaisanterie!

Je ne suis pas venu à Nantes depuis le début des années ’90.

A l’époque j’étais « chef produit »  pour le chlorate de soude. Un produit qui servait aussi comme désherbant.

C’est ce  produit qui a été remplacé par le glyphosate, qui fait aujourd’hui l’objet de tant de polémiques.

Eh oui! Je me suis battu en vain pour convaincre toute l’Europe… et mes  chefs, de la nocivité du « Round-up » de Monsanto (le nom de marque de ce glyphosate de malheur !). J’ai même crée  un groupe de réflexion (un lobby, quoi?) à Bruxelles.

Peine perdue! « C’est un combat d’arrière garde! », criaient tous. « L’avenir…c’est le glyphosate! »
Continue reading

Dans mon hamac!

Feuilles de journal
Dunkerque, le 25/07/2018

 

                                         Georges Moustaki – Dans mon hamac

Depuis deux semaines, il fait si chaud que je dors toutes les nuits sur  le balcon, dans mon hamac!

C’est une habitude prise depuis une trentaine  d’années, depuis que j’ai acheté bon nombre de hamacs en Amérique du Sud où Centrale.

J’ai toute une collection de hamacs, pour une, deux ou trois personnes. Ils viennent de Colombie, du Guatemala, du Costa Rica, d’Uruguay  ou du Brésil, et sont tissés en coton ou en laine.

Cette fois-ci, j’ai choisi un hamac pour une personne, acheté au Costa Rica.

Les hamacs pour une seule personne sont plus légers, moins profonds, donc plus horizontaux. On ne peut pas s’y enrouler, comme on fait quand, le matin, il fait un peu froid. Par contre, dans un hamac pour deux ou trois personnes, on peut ajouter un drap et des oreillers… à volonté.

Continue reading

Un proiect… cât o ţară !

Acest text a fost publicat în revista « 3R », editată de asociaţia « Memorie şi speranţă », în no. 1, din luna mai 2018.

 

Paris, 25/11/2017

Pe Christian Badea îl cunosc de…mai bine de 6 decenii!

Suntem născuţi în acelasi an; mama lui şi tatăl meu erau colegi de birou.

In 1956, în vara care a precedat decesul bunicii mele, părinţii mei, care nu puteau pleca în concediu, au decis că voi merge în tabără. 

Mama lui Christian a propus să plecăm împreună, ca să nu fim complet “stingheri”.

A fost aleasă o tabără la Timiş si am fost conduşi la tren. Numai că în tren am descoperit că el era repartizat la Timişul de Jos, iar eu… la Timişul de Sus!

După această aventură, ne-am mai văzut de câteva ori şi îmi amintesc că el ne-a interpretat câteva piese la vioară, cariera spre care se dirija pe atunci.

După plecarea mea din România, nu ne-am mai văzut aproape 20 ani.

Insă, în tot acest timp, am urmărit în presă cariera lui de violonist şi dirijor.

Pe 18/01/1985, Christian Badea a dirijat la Paris “L’Orchestre philarmonique de Radio France”, la Salle Pleyel.

Atunci, ne-am revăzut şi mi-a acordat autograful alăturat.

In continuare, în 2008, am descoperit un “Eveniment la Ateneul Român”: “prima întâlnire între maestrul Christian Badea şi Orchestra Filarmonicii, pe 2 şi 3 octombrie“. Continue reading